În toiul nopții, toți adormiseră

La 04:55, telefonul Cristinei a început să sune.

Puternic.

Strident.

Amândoi au încremenit.

Gabriela s-a uitat spre sufragerie.

Cristina s-a mișcat sub pătură, a bâjbâit după telefon și a răspuns somnoroasă:

— Alo…?

Pauză.

Apoi s-a ridicat brusc în capul oaselor.

— Ce?!

Vocea îi devenise ascuțită și panicată.

Vasile și Gabriela s-au privit.

— Nu, stai, despre ce vorbești? Paul n-a văzut nimic!

Din telefon se auzea vocea unui bărbat care țipa atât de tare încât se distingea și de la distanță.

Cristina s-a albit la față.

— Ești nebun?! Nu veni aici!

Ușa camerei vecine s-a deschis exact atunci.

Paul a apărut buimac, cu părul răvășit și tricoul întors pe dos.

— Ce se întâmplă?

Cristina a închis instant telefonul.

Prea târziu.

Paul văzuse suficient.

— Cu cine vorbeai la ora cinci dimineața?

— Cu mama, a spus ea imediat.

Gabriela aproape a râs.

Atât de prost suna minciuna.

Paul se uita la soția lui fără să clipească.

— Dă-mi telefonul.

— Nu.

A fost prima dată când tăcerea din apartament a devenit cu adevărat periculoasă.

Vasile s-a așezat încet pe scaunul din bucătărie și a mai băut o gură.

— Gata, s-a dus dracului Revelionul, a murmurat.

Paul a intrat în sufragerie.

— Cristina, dă-mi telefonul.

Ea s-a ridicat imediat defensiv.

— Nu ai dreptul să-mi controlezi telefonul!

— Și tu ai dreptul să vorbești cu bărbați la cinci dimineața?

Cristina a început să plângă instant.

Prea repede.

Prea teatral.

— Nu mai suport familia asta! Mama ta mă urăște de când am intrat în casă!

Gabriela a rămas în prag.

— Nu te uram. Până acum zece minute.

Cristina a înlemnit.

Paul s-a întors încet spre mama lui.

— Ce înseamnă asta?

Gabriela a scos telefonul din buzunarul halatului.

— Înseamnă că am văzut mesajul.

Fața Cristinei s-a golit complet de culoare.

Paul a luat telefonul mamei sale și a citit.

Cu fiecare secundă, privirea i se schimba.

Mai întâi neîncredere.

Apoi rușine.

Apoi ceva mult mai urât.

Durere.

Cristina încerca deja să vorbească.

— Pot să explic…

— Thailanda? a întrebat Paul încet. „Te pup peste tot”?

Ea plângea acum de-a binelea.

— Eu… eram confuză…

Vasile a izbucnit:

— Confuză pe banii mei?!

— Taci și tu! a țipat Gabriela. Tu ai creat jumătate din dezastrul ăsta cu plicurile tale!

Paul s-a așezat pe marginea canapelei.

Părea că îmbătrânise într-un minut.

— De cât timp? a întrebat-o.

Cristina nu răspundea.

Și tocmai tăcerea aia a fost răspunsul.

Afară începea să ningă ușor.

În bucătărie, salata boeuf uitată pe masă mirosea greu a maioneză și ceapă.

Un început de an absolut jalnic.

Cristina și-a luat geanta pe la șase dimineața.

N-a mai țipat.

N-a mai plâns.

Doar a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

Paul stătea în bucătărie cu capul în mâini.

Gabriela i-a pus încet o cană de cafea în față.

El a ridicat privirea spre ea.

— Ați auzit tot?

Gabriela a dat din cap.

Paul a râs amar.

— Ce prost am fost.

Vasile a oftat lung.

— Lasă, că și eu am fost prost. Eu eram gata să mă fac hoț pentru banii ăia.

Pentru prima dată în noaptea aia, Paul a zâmbit puțin.

Obosit.

Frânt.

Dar sincer.

Gabriela s-a uitat la cei doi bărbați ai ei și a spus încet:

— Anul ăsta nu începem cu bani. Începem cu adevărul. Și e mai bine așa.

Iar de undeva, din sufragerie, motanul a dărâmat în sfârșit un glob din brad.