Fiul se rușina de mama lui, o femeie de serviciu

…Pe fiecare pagină, Marina își regăsea rădăcinile, rănile și luptele. Nimic din viața ei nu fusese ușor, dar muncise cinstit pentru fiecare pas.

Nu dormi toată noaptea. Dimineața, în loc să meargă la coafor, deschise dulapul vechi și scoase rochia albastră. O scutură, o netezi, apoi o privi lung, cu ochii umezi. Era tot ce avea. Dar nu mai conta.

Se duse la biserică, nu pentru a tulbura ceremonia, ci pentru a vedea cu ochii ei că fiul ei era fericit. Stătea retrasă, lângă un stâlp, când preotul spuse „Cine are ceva de spus, să o spună acum sau să tacă pe vecie”.

Atunci, cineva din mulțime se ridică. Nu era Marina.

Era o femeie îmbrăcată elegant, dar cu ochii roșii de plâns. Mama Vichăi.

— Aș avea ceva de spus, rosti cu voce tremurândă. De ce mama mirelui nu este aici, cu noi?

Liniște. Ilie îngheță. Vika se uită la el, nedumerită. Invitații murmurau.

— Mi s-a spus că doamna Marina este femeie de serviciu, și că „nu se potrivește aici”. Dacă este adevărat, atunci îmi cer scuze în numele familiei mele. Pentru că dacă cineva care a muncit din greu, care și-a crescut singur copilul și i-a oferit o viață mai bună, nu e demn să stea în biserică… atunci nici eu nu sunt.

Și cu lacrimi în ochi, femeia o strigă pe Marina, care se retrăgea spre ușă.

— Vă rog, nu plecați. Sunteți mama lui. Nu lăsați o zi ca asta să fie umbrită de rușine.

Toți ochii se întoarseră spre Marina. Ilie, palid, nu putea să scoată niciun cuvânt. Dar când mama sa păși cu capul sus spre altar, totul părea să se liniștească.

Era frumoasă. Cu rochia ei albastră simplă, cu părul prins într-un coc modest, dar cu demnitate în fiecare pas.

Ilie o privi, rușinat. Vika îi șopti:
— Să-ți fie rușine. Ea e cea mai frumoasă femeie de aici.

La petrecere, toți voiau să danseze cu „mama mirelui”. Povestea ei, spusă de mama Vichăi, devenise virală încă de la prânz. Cineva postase totul pe Facebook. O femeie simplă, muncitoare, ignorată de propriul fiu, dar onorată de necunoscuți.

Seara, când muzica se domolise și oamenii plecau pe rând, Ilie se apropie de mama lui.

— Iartă-mă, mamă. Am fost un prost. Mi-a fost rușine de tine… dar acum mi-e rușine de mine.

Marina nu spuse nimic. Îl privi cu acea blândețe pe care doar o mamă o poate avea. Îi cuprinse obrajii între palme și-i zâmbi.

— Nu-i nimic, puiule. Acum, știi cine sunt cu adevărat. Și asta e de-ajuns.