Bietul bărbat a salvat o fată care se îneca

Când s-a trezit, era pe mal, ud până la piele, cu capul greu ca plumbul. Ploaia încetase, dar în aer plutea un miros amar de fum și de ars. S-a ridicat cu greu, clătinându-se, și a început să strige: „Lenuțo! Andrei!”.

Nimeni nu i-a răspuns. Doar vuietul râului, care acum părea că râde batjocoritor. A alergat până la locul unde fusese cortul, dar acolo nu mai era nimic. Doar bucăți ude de pânză, răsucite prin noroi, și jucăria băiatului, un ursuleț mic, zăcând cu fața în apă.

Atunci, Vasile a înțeles.

De atunci, a rămas singur. Nu mai pescuia pentru plăcere, ci pentru că doar acolo, lângă râu, simțea că îi mai aude vocile. Se mutase într-un vagon vechi, aproape de locul blestemat, și trăia din pești și din amintiri. Oamenii din sat îl ocoleau. Spuneau că s-a zăpăcit de durere.

Dar în seara asta, când a scos fata din apă, parcă inima i-a tresărit pentru prima dată după ani. Poate era un semn, și nu doar o întâmplare. Poate Dumnezeu îi trimisese ocazia să facă ce nu putuse atunci: să salveze o viață.

Când fata a început să geamă slab și să se miște, el s-a apropiat. Avea chipul palid și buzele vineții, dar era vie. Îi tremurau genele, ca la un copil abia trezit.

— Ești bine, domnișoară? — a întrebat el cu vocea stinsă.

Fata a clipit, și lacrimile i-au curs din ochi.
— El… el a fugit… m-a lăsat să mă înec…

Vasile a strâns pumnii, dar n-a zis nimic. A aprins mai tare focul și i-a dat cămașa lui uscată.

Când s-a luminat de ziuă, a văzut în geanta fetei un portofel ud și un telefon scăpat din mâini. Din pozele de pe ecran, a simțit cum i se înmoaie genunchii. Într-una dintre ele, fata zâmbea alături de un tânăr brunet — acela care fugise. Dar în colțul fotografiei, din întâmplare, se vedea și o femeie mai în vârstă, cu ochi blânzi și o broșă pe piept.

Vasile a înțepenit. Broșa aceea o știa. Era a Lenuței lui.

— De unde ai poza asta? — a întrebat el, tremurând.

Fata s-a speriat.
— E mama prietenului meu… Mi-a spus că a pierdut-o pe soră-sa acum mulți ani, într-un accident pe râu…

Atunci Vasile a izbucnit în plâns, așa cum nu mai plânsese din ziua blestemată. A înțeles. Fata pe care o salvase era nepoata Lenuței, copilul fratelui ei, care plecase departe, la oraș.

Destinul, după atâția ani, îi adusese înapoi un strop din ce pierduse.

S-a ridicat, a privit râul care sclipea în lumina dimineții și a murmurat încet:
— Ți-am auzit rugăciunea, Lenuțo. Ți-am împlinit-o.

Fata l-a privit nedumerită, dar în ochii lui a văzut o blândețe pe care n-o mai întâlnise.

În acea zi, bătrânul Vasile a simțit, pentru prima dată după atâția ani, că nu mai e singur. Iar râul — cel care îi furase totul — parcă îi dăduse înapoi un motiv să trăiască.