Tocmai ajunsesem acasă de la serviciu

Drumul până acasă mi s-a părut cel mai lung din viața mea. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar inima îmi bătea ca un ciocan. Imaginile văzute pe ecran îmi tot reveneau în minte: o femeie cu chipul meu, stând în dormitorul meu, lângă soțul meu.

Am tras pe dreapta câteva secunde, încercând să-mi trag răsuflarea. Îmi aminteam de vorbele bunicii mele, care spunea adesea: „Când simți că lumea ți-o ia razna, să-ți aduci aminte cine ești.” Dar cine eram eu, dacă chipul meu apărea lângă soțul meu, când eu eram la serviciu?

Am ajuns acasă și am intrat în fugă. Casa era liniștită, prea liniștită. Din camera de zi venea doar vocea televizorului. Lili se juca pe covor cu păpușile ei, iar Ionuț era în bucătărie, pregătind ceai.

M-a privit surprins. „Ce cauți acasă la ora asta?”

Am vrut să strig, să cer explicații, dar vocea mi s-a blocat. Am urcat direct în dormitor. Camera era goală. Am verificat fiecare colț, fiecare dulap. Nimic. Doar liniște.

Am coborât iar și m-am așezat în fața lui. „Ionuț… cine e femeia din camera noastră?”

Chipul lui a încremenit. A încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a stins repede. „Ce femeie?”

„Nu mă minți. Am pus camera. Am văzut-o. Arăta exact ca mine.”

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. S-a prăbușit pe scaun și a dus mâinile la față. „N-am vrut să afli așa…”

Am simțit că podeaua se clatină sub mine. „Să aflu ce?”

A ridicat privirea și vocea i-a tremurat: „Nu e o femeie. Ești tu.”

Am rămas înmărmurită. „Ce spui?”

„Isabela, tu nu-ți amintești, dar… înainte să te cunosc, am lucrat la un proiect experimental. O tehnologie despre care nu trebuia să vorbesc niciodată. Am… am creat o copie a ta. O copie vie, reală, care să fie aici atunci când nu poți fi tu. Nu voiam să ți-o spun, dar Lili a văzut-o. Și eu… eu n-am putut să o alung.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. „O copie… a mea? Și tu ai adus-o în casa noastră?”

„Nu am adus-o eu… ea vine singură. E programată să apară când lipsești. La început, doar ca să o aline pe Lili. Dar apoi… am început să vorbim. Și, Doamne, ea știe tot. Până și lucruri pe care tu nu le mai ții minte. Câteodată, am impresia că mă înțelege mai bine decât tine…”

Cuvintele lui m-au lovit ca un cuțit. M-am ridicat și am făcut un pas în spate. „Ai lăsat o străină să îți ia locul soției tale. Ai lăsat-o să intre în viața copilului nostru.”

El a întins mâna spre mine. „Nu e străină. Ești tu.”

În acel moment, am simțit un scârțâit pe scări. M-am întors. Lili cobora, ținând o păpușă la piept. „Mami… a venit iar.”

Și atunci am văzut-o.

Stătea în capătul scărilor, cu ochii ațintiți spre mine. Aceeași rochie, același chip, aceeași voce când a spus: „Nu vreau să-ți iau viața. Vreau doar să fiu parte din ea.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am apropiat de Lili și am tras-o la pieptul meu.

„Nu. Viața mea nu e de vânzare. Nu e de împărțit.”

Am făcut un pas hotărât spre dublura mea. „Nu contează ce ești, ce ai fost creată să faci. Eu sunt mama acestui copil. Eu sunt soția acestui bărbat. Și nimeni, niciodată, nu-mi va lua locul.”

Dublura a clipit, ca și cum lacrimile ar fi vrut să-i curgă. Apoi, încet, s-a întors și a dispărut în umbră.

În casă s-a lăsat liniștea. Ionuț plângea, Lili mă strângea de gât, iar eu știam un singur lucru: viața mea fusese încercată, dar nu dărâmată.

În acea seară, am ieșit pe balcon și am privit cerul. Mi-am adus aminte din nou de vorbele bunicii: „Când simți că ți se fură viața, strânge-o mai tare la piept și apără-o.”

Și atunci am înțeles: nu conta câte umbre sau „clone” ar fi apărut. Eu eram eu. Și nimeni nu putea schimba asta.

Adevărata luptă nu era cu o copie. Era cu frica din mine. Și, în sfârșit, o învinsesem.