— Doamne… — O să trăim aici?

Ușa a cedat cu un trosnet sec. Un miros greu, de umezeală și lemn vechi, i-a izbit în față. Tania a strâns copilul la piept, instinctiv, de parcă aerul dinăuntru ar fi putut să-l rănească.

Ionuț a intrat primul. A pipăit peretele, a găsit întrerupătorul. Nimic.

— N-avem curent, — a spus scurt. — Știam asta.

A aprins lanterna de la telefon. Lumina a scos la iveală o cameră mică, cu pereți crăpați, o masă șubredă și un pat de fier, ruginit. Pe jos, urme vechi de pași și paie împrăștiate.

— Aici… — a înghițit Tania în sec. — Aici o să doarmă copilul?

Ionuț n-a răspuns. A pus bagajele jos, a scos o pătură și a întins-o pe pat.

— Doar până facem focul. O să fie bine.

A găsit soba într-un colț. Veche, dar întreagă. A adunat lemnele lăsate lângă perete, a scos chibriturile. A treia scânteie a prins.

Când focul a trosnit, Tania a simțit pentru prima dată că nu mai tremură. S-a așezat pe un scaun, cu copilul adormit în brațe. Privea flacăra, pierdută.

— Ți-e frică, — a spus Ionuț încet.

— Nu de casă, — a răspuns ea. — De noi.

Cuvintele au căzut greu, dar adevărat. Ionuț s-a așezat în fața ei. Pentru prima dată în seara aia, i-a întâlnit privirea.

— Am greșit, — a spus. — Știu. Am strâns bani prost, am vorbit prost… dar n-am plecat degeaba. Doctorul a zis aer curat, liniște. Aici le avem.

Tania a lăsat capul în jos.

— Mi-e teamă să nu te pierd. Să nu ne pierdem.

Un zgomot a venit din spatele peretelui. Clar. Un pas. Apoi altul.

Tania s-a încordat.

— Ionuț… nu-s șoareci.

El s-a ridicat încet. A luat lanterna, a deschis ușa din spate. Lumina a alunecat peste o cameră mică, debaraua. Și acolo, ghemuită pe un sac de cartofi, stătea o bătrână.

Subțire, cu un batic vechi pe cap, cu mâinile tremurânde.

— Nu țipați… — a șoptit femeia. — N-am unde să mă duc.

Tania a rămas fără aer.

— Cine sunteți?

— Leana, — a spus bătrâna. — Casa asta a fost a fratelui meu. A murit. Eu… mai stau din când în când.

Ionuț a oftat adânc. A stins lanterna.

— Stați. E frig. Veniți la sobă.

Leana a izbucnit în plâns. Un plâns mic, stins, de om care n-a mai fost invitat nicăieri.

În noaptea aceea, au stat toți trei lângă foc. Tania i-a dat ceai cald. Bătrâna le-a povestit despre sat, despre oameni, despre cum se trăiește cu puțin.

Dimineața, viscolul se oprise. Soarele a intrat prin geamurile murdare.

Tania s-a uitat la copil, apoi la Ionuț.

— Rămânem.

El a zâmbit, obosit, dar sincer.

Au curățat casa. Au bătut la porțile vecinilor. Au primit lemne, lapte, un scutec, un zâmbet.

Și pentru prima dată după mult timp, Tania a simțit că respiră.

Nu pentru că totul era bine.

Ci pentru că nu mai era singură.