În fiecare dimineață spălam pe jos pentru bogați și îi duceam mamei mele o bucată de pâine pe stradă

Am mers în tăcere.
Eu, cu stomacul strâns.
El, cu mâinile pe volan, privind înainte, fără să spună nimic.

Când SUV-ul a oprit lângă bancă, mama a ridicat capul speriată. A strâns pătura pe ea, reflex de om care a învățat că orice mașină poate aduce necaz.

— Mamă… e în regulă — am spus repede, coborând —. Nu-ți fie frică.

Domnul Ionescu a ieșit și el. Nu în costum scump părea atunci. Ci obosit. Îmbătrânit dintr-odată.

S-a apropiat încet. S-a uitat la mama mea. La mâinile ei crăpate. La pantofii rupți. La frigul care nu se vede, dar doare.

Apoi a făcut ceva ce nu voi uita niciodată.

S-a lăsat pe vine, la nivelul ei.

— Doamnă — a spus încet —, îmi permiteți să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră?

Mama l-a privit lung. Apoi a dat din cap.

— Dacă nu deranjez…

— Nu deranjați pe nimeni — i-a răspuns el. Și vocea i s-a frânt.

A aflat tot. Despre boală. Despre datorii. Despre evacuare. Despre cum o mamă a ales strada ca fiica ei să nu ajungă acolo.

La final, domnul Ionescu și-a scos paltonul și i l-a pus pe umeri.

— Știți — a spus rar —, mama mea a murit tot pe o bancă. Acum douăzeci de ani. Eu n-am ajuns la timp.

Mama l-a apucat de mână.

— Atunci poate Dumnezeu v-a adus azi aici — a spus ea simplu.

În aceeași zi, mama a dormit într-un pat adevărat.
Cu cearșafuri curate.
Cu căldură.

Domnul Ionescu a plătit datoriile rămase. A vorbit cu un medic bun. A găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, într-un cartier liniștit.

Nu pomană.
Ajutor.

— Nu pentru că mi-e milă — mi-a spus mie —. Ci pentru că e corect.

La o lună după, mama gătea sarmale. Încet, dar zâmbind.
Eu nu mai curățam birouri. Lucram la recepție. Învățam. Creșteam.

Într-o dimineață, când i-am dus cafeaua, mama m-a privit lung.

— Vezi? — mi-a spus —. Dumnezeu nu greșește.

Iar eu am înțeles atunci ceva ce n-am mai uitat niciodată:
bunătatea nu face zgomot.
Dar poate schimba o viață.
Sau mai multe.