Fiica mea de 11 ani s-a întors acasă într-o zi, dar cheia nu mai deschidea ușa

Scrisoarea tremura în mâinile ei când a lăsat-o pe masa din bucătărie. Tata se uita la ea peste ochelari, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

— Ce e? a întrebat el.

Elena n-a răspuns. A recitit rândurile, de data asta mai încet. Hârtia era de la bancă și de la notar. O notificare oficială, clară, fără ocolişuri.

În acea dimineață, în timp ce Ana dormea pe bancheta din spate, eu semnasem ultimele acte. Casa nu mai era „a familiei”. Era legal, curat, în regulă. Rata la bancă fusese plătită exclusiv de mine, iar dovada era acolo, pe ani întregi. Legea nu ține cont de tonul ridicat sau de „pentru binele familiei”.

Elena a lăsat scrisoarea jos și s-a așezat. Dintr-odată, regulile și ordinea despre care vorbea dispăruseră.

— Ne dau afară? a șoptit.

Nu, nu îi dădea nimeni afară. Aveau treizeci de zile să elibereze casa. Atât. Fără dramă, fără scandal. Doar timp.

În aceeași zi, eu și Ana am intrat într-o garsonieră mică, într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Pereții erau goi, mirosea a var proaspăt, iar caloriferul bătea ușor. Aveam un pat, o masă și două scaune. Atât.

— E casa noastră? a întrebat Ana, cu o voce nesigură.

M-am lăsat la nivelul ei.
— Da. A noastră. Nimeni nu ne mai scoate de aici.

A zâmbit pentru prima dată după multe zile.

Primele săptămâni au fost grele. Număram fiecare leu. Plăteam chiria, mâncarea, transportul. Dar în fiecare seară mâncam împreună, la masa noastră. Uneori doar pâine cu unt și ceai. Alteori cartofi prăjiți. Dar era liniște. O liniște bună.

Ana a început să doarmă toată noaptea. A început să râdă iar. La școală, învățătoarea mi-a spus că e mai atentă, mai sigură pe ea.

În ziua a douăzeci și noua, m-a sunat tata. Vocea îi era joasă.

— Mama ta… nu știe ce să facă. N-a crezut că vei merge până la capăt.

— Eu nici n-am vrut asta, am spus. Am vrut doar să-mi fie copilul în siguranță.

A tăcut.
— Ai dreptate.

A doua zi, am primit cheile casei. Am intrat singură. Aceeași prispă. Aceeași ușă care scârțâia. Doar că acum, încuietoarea era schimbată.

Nu m-am bucurat. Am simțit doar o închidere calmă. Ca atunci când pui un punct la final de propoziție.

Am vândut casa câteva luni mai târziu. Cu banii, am cumpărat un apartament modest, dar luminos, într-un cartier liniștit. Ana și-a ales singură perdelele. Albastre.

Într-o seară, m-a întrebat:
— Mamă, crezi că bunica știe că a greșit?

M-am gândit puțin.
— Poate. Dar mai important e că tu știi că n-a fost vina ta.

A dat din cap, hotărâtă.

Uneori, dreptatea nu vine cu aplauze. Vine cu o scrisoare, cu o cheie nouă și cu liniștea de a-ți vedea copilul dormind fără frică.

Și asta a fost suficient.