„Plătește trei milioane… sau dispar pentru totdeauna.”

Mâinile îmi tremurau, dar zâmbetul de pe față trebuia să rămână. În jur, oamenii râdeau, dansau, ridicau paharele pline de șampanie. Muzica răsuna tare, dar în urechile mele era doar tăcere.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Trei milioane… O sumă uriașă, bani pe care nu-i aveam. Dar mai dureros decât amenințarea era felul în care mi-a spus-o. Cu voce calmă, rece, de parcă îmi dădea o veste banală.

L-am privit pe Andrei — așa îl chema. Frumos, elegant, sigur pe el. Toate mamele din sat ar fi zis că fiica mea a avut noroc. Dar eu știam mai bine. Am văzut în ochii lui ceva ce ceilalți nu vedeau: lăcomie și cruzime.

După nuntă, totul s-a schimbat. Nu mai era nevoie să poarte măști. În prima seară în casa lor, fiica mea mi-a trimis un mesaj scurt: „E puțin ciudat. Parcă nu-l mai recunosc.”
I-am răspuns că poate e doar oboseala și emoția, dar inima mea știa că începe necazul.

Zilele au trecut, iar el a început să o izoleze. O suna din ce în ce mai rar, nu-i mai permitea să vină la mine, și chiar i-a interzis să vorbească cu prietenele. „Are nevoie de liniște, de timp cu mine”, îmi zicea, fals zâmbind, atunci când îl întrebam.

Când am încercat să-l confrunt, m-a privit fix în ochi și a zis încet, aproape șoptit: „Mai ai două săptămâni. Dacă nu-mi dai banii, o să se întoarcă împotriva ta. Îi voi spune lucruri despre tine… lucruri pe care nici nu le bănuiește.”

Atunci am înțeles că monstrul nu glumea. Și, pentru prima dată în viață, am simțit frică adevărată.

Am început să adun bani. Am vândut mașina, am amanetat bijuteriile mamei și am cerut împrumut de la rude. Dar tot nu ajungeam la suma cerută.

Într-o noapte, fiica mea m-a sunat plângând. „Mamă, a țipat la mine… m-a împins… cred că e beat.”
M-am ridicat din pat, am luat cheile și am pornit imediat spre ei.

Când am ajuns, el stătea pe canapea, cu o sticlă în mână. S-a uitat la mine și a zâmbit. „Ți-am spus că o să fie greu fără bani. Dar ai ales singură.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Într-o clipă, fiica mea a apărut din dormitor, cu ochii roșii. „Mamă, ce se întâmplă? Ce are cu tine?”

Atunci el a izbucnit: „Spune-i, dacă tot ai venit! Spune-i că mi-ai refuzat ajutorul! Că ai vrut să te desparți de noi!”

Totul s-a prăbușit. Fiica mea a început să plângă, iar eu am rămas fără glas. Nu puteam să-i spun adevărul. Nu acolo, nu în fața lui.

Am plecat în noaptea aceea, dar nu am renunțat. M-am dus la poliție, am vorbit cu un avocat, am strâns dovezi. Timp de o lună întreagă, am suportat amenințările lui, mesajele și șantajul.

Într-o dimineață, poliția l-a ridicat din fața blocului. Aveau totul: înregistrări, mesaje, transferuri. L-au dus în cătușe, în timp ce fiica mea privea din balcon, tremurând.

Când totul s-a terminat, ea a venit la mine și m-a îmbrățișat. „De ce nu mi-ai spus?” m-a întrebat printre lacrimi.
Am zâmbit, strângând-o la piept. „Pentru că ești fiica mea. Și mamele nu-și pun copiii între ele și rău.”

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuim împreună, într-o casă mică, dar liniștită. Din când în când, o văd privind spre cer și zâmbind. „Am avut noroc, mamă”, îmi zice.
Iar eu îi răspund mereu același lucru: „Nu, iubita mea. Ai avut o mamă care n-a renunțat.”