Ieri am cheltuit ultimii mei 40 de lei ca să ajut un motociclist necunoscut care murea pe asfalt.

…iar când s-a trezit în dimineața următoare, nu avea nici cea mai mică idee că liniștea scării blocului avea să fie spulberată în câteva ore.

Carla a coborât din pat cu grijă, ca să nu o trezească pe Alma. A pregătit o felie de pâine prăjită, singurul lucru pe care îl mai avea, și a pornit spre baie. În oglindă, chipul ei obosit avea umbre adânci sub ochi, dar încerca să nu se gândească la asta. Avea de mers la muncă, iar timpul nu aștepta pe nimeni.

A ieșit din bloc cu pași grăbiți, trăgându-și geaca subțire mai bine pe umeri. Aerul dimineții era rece, dar nu mai simțea frigul de mult. Grijile erau mai ascuțite decât orice vânt.

Pe drum spre spălătorie, gândurile îi fugeau din nou la bărbatul de la benzinărie. Nu-i știa numele, nu știa dacă trăise noaptea întreagă, dacă era la spital sau acasă ori dacă avea familie. Știa doar că făcuse ceea ce simțea că trebuia făcut. Dar o neliniște îi apăsa pieptul. Ce-ar fi zis bunica ei? Probabil desprins, cu vocea caldă:

„Binele se întoarce, draga mea. Doar ai răbdare.”

Dar Carla nu mai avea răbdare. Avea datorii, chirie, un copil bolnav, un salariu care abia acoperea mâncarea. Nu avea timp să aștepte miracole.

Totuși, ceva ciudat plutea în aer în acea dimineață.

La spălătorie, colegii au privit-o insistent, dar nu i-au spus nimic. Parcă știau ceva ce ea nu știa. Unii șușoteau între ei, iar când ea se apropia, se opreau brusc. Carla s-a prefăcut că nu observă. Avea destule pe cap.

Când a ieșit la pauză, și-a verificat telefonul. Nu avea credit, dar avea câteva apeluri pierdute de la un număr necunoscut. A dat din umeri. Cine să o caute pe ea?

Drumul spre bar, în schimb, a fost și mai ciudat. Un bărbat cu vestă de motocicliști a trecut pe lângă ea pe trotuar și a privit-o lung, ca și cum ar fi recunoscut-o. Carla a dat capul în jos și a mers mai repede. Poate era doar paranoică.

Când s-a întors acasă, Alma o aștepta la geam, dând din mână. Carla i-a zâmbit, obosită, dar sincer. Măcar pentru ea merita tot efortul.

Seara a trecut liniștită. A încălzit puțina mâncare pe care o mai aveau, au vorbit despre școală, au desenat puțin împreună, apoi a pus-o pe Alma la culcare. A stins lumina și a rămas câteva clipe în întuneric, cu mâinile în poală, încercând să-și adune puterile pentru ziua următoare.

Apoi, abia când a pus capul pe pernă, a auzit primul zgomot.

Un brrrrrm adânc, gutural.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Carla s-a ridicat brusc. Zgomotul venea de afară. A tras perdeaua și a înghețat.

Strada era plină. Motoare aliniate cât vedeai cu ochii. Faruri aprinse. Oameni cu veste negre, logo-uri, căști lucioase. Erau zeci… nu, sute.

Unul dintre ei s-a dat jos și a strigat spre ferestre:

— Cine e Carla Moroșanu?

Carla a simțit cum îi fuge sângele din obraji.

Ușa blocului s-a deschis, iar un bărbat înalt, cu barbă și o privire hotărâtă, a urcat până la etajul ei. A bătut de trei ori.

Carla și-a strâns fiica în brațe și a deschis ușa cu teamă.

Bărbatul și-a scos casca. Ochii lui erau umezi.

— Eu sunt fratele celui pe care l-ai salvat ieri. Și… ăștia de jos sunt oamenii lui. Toți au venit pentru tine.

Carla a clipit, fără să înțeleagă.

— Vrem doar să-ți spunem mulțumim, a continuat el.
— Și să știi că, de azi înainte, tu și fetița ta… nu o să mai fiți singure. Niciodată.

În spatele lui, motoarele au răcnit în semn de salut, iar Alma s-a lipit de piciorul mamei, uimită.

Pentru prima dată după mult timp, Carla a simțit că genunchii nu-i mai tremurau. Nu era un miracol. Era binele întors.

Exact așa cum spusese bunica ei.