Soțul meu nu știa că eu vorbeam germană.

…dar în capul meu fiecare cuvânt se așeza clar, ca niște piese de puzzle care așteptaseră exact momentul ăsta.

„Inofensivă”, repetase el.
Ca un obiect. Ca o piesă de mobilier.

Am intrat în apartament. Luminos, aerisit, cu ferestre mari și o vedere care dădea spre copaci bătrâni. Miros de cafea proaspătă. Pe perete, un tablou simplu cu un peisaj din Transilvania.

Ioan vorbea calm, explica detalii. Mihai dădea din cap, întrerupea, negocia, umfla cifre, micșora defecte. Îl ascultam pe fiecare.

Și, pentru prima dată după ani, nu m-am mai simțit mică.

Când Ioan a menționat prețul și condițiile, Mihai a zâmbit strâmb și a spus ceva în germană, cu ton fals politicos. O minciună clară. O manipulare ieftină.

Atunci am simțit ceva fierbând în piept.

Am ridicat privirea spre Ioan și, cu o voce calmă, sigură, am spus în germană curată:

„Nu e adevărat. Contractul pe care îl propuneți e corect, dar soțul meu încearcă să obțină o reducere inventând costuri care nu există.”

Liniște.

Aerul s-a tăiat ca cu cuțitul.

Mihai s-a întors brusc spre mine, alb la față.
„Ce… ce-ai spus?”

Ioan a zâmbit ușor.
„Am înțeles perfect. Mulțumesc pentru sinceritate.”

Mihai a bâiguit ceva, a râs forțat, a încercat să dreagă situația. Dar nu mai avea controlul.

Și nici eu nu mai aveam de gând să i-l dau înapoi.

Ne-am întors acasă în tăcere. De data asta, nu mi-a mai vorbit de sus. Nu m-a mai certat. Nu m-a mai ignorat.

Seara, la masă, a izbucnit:

„De cât timp vorbești germană?”

„De aproape un an.”

„Și m-ai mințit?”

„Nu. Am tăcut. Așa cum m-ai învățat.”

A rămas fără replică.

În noaptea aia, n-am mai dormit pe marginea patului. Am dormit dreaptă. Cu spatele drept. Cu gândurile clare.

După două săptămâni, mi-am făcut un cont de e-mail nou. Am trimis CV-uri. Am aplicat la un job într-o firmă care căuta oameni care știau germană. Salariul: suficient cât să nu mai depind de nimeni.

După o lună, am fost acceptată.

După trei, m-am mutat.

Un apartament mic, dar al meu. Cu flori pe balcon. Cu liniște. Cu facturi plătite din banii mei.

Mihai a încercat să mă recâștige. Cu promisiuni. Cu scuze. Cu flori târzii.

Dar era prea târziu.

Pentru că nu germana m-a salvat.
Ci faptul că, în sfârșit, mi-am amintit cine sunt.

Și nu mai eram deloc inofensivă.