Tânărul soț care schimba așternuturile în fiecare zi

Sub pătură, salteaua era pătată cu pete mari de sânge, încă proaspăt. Mi s-au umplut ochii de lacrimi și m-am dat un pas înapoi, neștiind ce să cred. Inima de mamă îmi spunea că acolo se ascunde ceva grav.

Am pus mâna la gură ca să nu scot un țipăt și am privit în jur. Camera era aranjată cu grijă, curată, cu miros de detergent proaspăt. Dar aerul era greu, apăsător, ca și cum între acei pereți se ascundea o durere adâncă.

Am coborât în tăcere și m-am prefăcut că am uitat ceva, doar ca să pot privi mai atent la Loredana. O vedeam zâmbind în timp ce prăjea ouăle și punea cafeaua pentru Cătălin. Dar în spatele acelui zâmbet era o tristețe pe care doar o mamă o poate recunoaște.

Zilele au trecut, iar eu am început să observ că fiul meu se schimba. Părea obosit, slăbit, cu ochii pierduți și mâinile reci. Mă mințea că muncește prea mult, dar eu simțeam că nu era doar atât.

Într-o seară, după cină, am rugat-o pe Loredana să rămână puțin cu mine. Am pregătit două cești de ceai de tei și i le-am pus pe masă.
— „Draga mea, nu te supăra că te întreb, dar e ceva ce ar trebui să știu? Ce se întâmplă cu voi?”

Ea a încremenit, cu ceașca în aer. Lacrimile i-au apărut imediat în ochi, de parcă doar aștepta un semn ca să se elibereze.
— „Mamă… nu am vrut să vă îngrijorez. Cătălin… e bolnav. Nu e o simplă oboseală. De luni de zile sângerează noaptea… fără motiv.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea.
— „Și nu mi-ați spus nimic?” am întrebat, aproape șoptind.
— „El mi-a interzis. A zis că nu vrea să vă îngrijoreze, că e doar o fază… dar în fiecare noapte sângele apare pe pat, pe haine… am încercat să ascund, să spăl tot, să nu vadă nimeni.”

Mi-am acoperit fața cu palmele. Toată mândria pe care o simțisem față de acea fată s-a transformat în rușine că n-am fost destul de atentă.

În noaptea aceea, am mers amândouă în camera lor. Cătălin dormea agitat, respirând greu. Când am ridicat ușor mâneca pijamalei, am văzut urme fine, albăstrii, pe venele lui — semne de tratamente vechi, de suferință tăcută.

A doua zi, l-am dus la spital, în Pitești. Diagnosticul a fost nemilos: o boală rară a sângelui, ținută ascunsă chiar și de noi, părinții lui. Doctorul ne-a spus că, dacă am fi aflat mai devreme, am fi putut interveni altfel.

Cătălin a început tratamentul, iar Loredana nu s-a despărțit de el nici o clipă. Îl veghea noapte de noapte, îi schimba compresele, îi vorbea blând, îi spăla hainele fără să se plângă.

După luni de suferință, într-o dimineață de primăvară, medicii au venit cu vestea pe care o așteptam cu sufletul la gură: analizele se îmbunătățeau.

M-am uitat la Loredana și am simțit un nod în gât. Acea fată, pe care o judecasem fără să știu, îi salvase viața fiului meu prin iubirea și tăcerea ei.

Astăzi, când îi văd stând amândoi la masa din curte, zâmbind în soare, îmi dau seama că uneori dragostea nu are nevoie de vorbe mari. Se arată prin gesturi simple — ca o pătură schimbată în fiecare zi, pentru a ascunde durerea și a proteja pe cineva drag.

Iar eu, o mamă care a crezut că știe totul, am învățat cea mai grea lecție din viața mea: nu tot ce pare ciudat ascunde ceva rău. Uneori, în spatele unui secret, se ascunde cea mai mare dovadă de iubire.