I-am dus soțului prânzul. Iar el a deschis ușa… în prosop. Și nu era singur…

N-am apucat să răspund. Din spatele lui, o voce de femeie a întrebat, relaxată:

— Iubitule, cine e la uș—

S-a oprit brusc. Andrei a închis ochii pentru o fracțiune de secundă, ca și cum ar fi sperat că totul e un vis prost. Dar nu era. Eu eram acolo. Cu o pungă de mâncare într-o mână și cu douăzeci de ani de viață în cealaltă.

— Deschide ușa, Andrei, am spus calm. Mult prea calm pentru ce se rupea în mine.

A ezitat o clipă, apoi a deschis larg. În sufrageria elegantă, cu mobilă scumpă și vedere spre centrul orașului, stătea o femeie tânără, îmbrăcată într-un halat alb de hotel. Pe masă — pahare cu vin, o sticlă desfăcută și o mapă cu sigla firmei.

Investitorii din Germania… lipseau.

— Cine e? a întrebat ea, privindu-mă de sus până jos.
— Soția mea, a mormăit Andrei.

„Soția mea.” Atât. Fără „iart-o”, fără „nu e ce pare”, fără nicio grabă să mă apere sau măcar să se explice.

Am intrat, am pus punga cu mâncare pe masă și m-am uitat în jur. Totul era clar. Prea clar. Zilele târzii, apelurile scurte, parfumul străin, banii cheltuiți din cont fără explicații. Toate se legau acum într-un tablou urât de limpede.

— De cât timp? am întrebat.

Andrei tăcea. Femeia s-a uitat la el, apoi la mine, și a ridicat din umeri.

— De vreo jumătate de an, a spus ea. Credeam că știe.

Am zâmbit. Un zâmbet mic, obosit.

— Sigur, am zis. Soțiile află mereu ultimele.

Am simțit cum ceva se desprinde din mine. Nu durerea. Nu furia. Ci oboseala. Oboseala de a fi tras mereu, de a înțelege, de a închide ochii.

— Ieși, i-am spus femeii. Nu e vina ta, dar nu mai ai ce căuta aici.

S-a îmbrăcat repede și a plecat fără să spună nimic. Când ușa s-a închis, Andrei a căzut pe canapea.

— Elena, pot explica…
— Nu, Andrei. Nu mai e nimic de explicat.

M-am apropiat de fereastră. Bucureștiul se întindea sub mine, agitat, viu. Lumea mergea înainte, indiferent de dramele mele.

— Am fost lângă tine când n-aveai nimic. Când luam salariul în lei și număram fiecare bancnotă. Când visai la funcții și mașini. Am fost acolo. Dar acum… eu nu mai sunt în viața ta.

A plâns. Sau poate doar se prefăcea. Nu mai conta.

— O să plec azi, am continuat. Apartamentul e pe numele meu. Ai timp o săptămână să-ți iei lucrurile.

Am luat geanta și am ieșit. Pe hol, mi-am îndreptat spatele. În lift, m-am privit în oglindă. Nu mai eram femeia care aducea prânzul uitat. Eram o femeie liberă.

Când am ajuns afară, aerul rece m-a izbit în față. Am respirat adânc. Viața mea nu se terminase la ușa aceea. Abia începea.

Și pentru prima dată după mulți ani, mergeam înainte doar pentru mine.