– Ioane, Ioane, cum s-a putut așa ceva

…cum mirosea pâinea proaspăt scoasă din cuptor, cum cântați amândoi la serbările de la școală, cum râdeai când te murdăream cu făină. Mi-am amintit liniștea din casa noastră și felul în care mă priveai fără să spui nimic.

Sofia l-a ascultat fără să-l întrerupă. Privirea ei era calmă, dar undeva adânc, în spatele ochilor, ardea o flacără veche. Nu ură, nu dorință de răzbunare. Ci o oboseală amară, amestecată cu un strop de milă.

– Târziu, Ioane, – a spus ea în cele din urmă. – Tare târziu ai venit.

– Știu, – a rostit el cu glas tremurat. – Dar n-am avut liniște. Nici cu ea, nici după. Toată viața am simțit că am pierdut ceva ce nu se mai poate cumpăra cu bani.

A tăcut. Vântul a scuturat câțiva petali de cireș, iar una s-a așezat pe mâna Sofiei. Le-a privit amândoi – ca pe două vieți care s-au despărțit și acum se întâlneau din nou, obosite, dar vii.

– Ce vrei de la mine, Ioane? – a întrebat ea încet. – Să te primesc înapoi? Să uit?

– Nu… doar să mă ierți. Nu ca să mă întorc, ci ca să pot pleca în pace.

Sofia și-a ridicat ochii spre cer. Câte rugăciuni îi spusese de-a lungul anilor? Câte lacrimi vărsase fără ca cineva să le vadă? Poate că Dumnezeu îi asculta abia acum.

– Nu pot să uit, – a zis ea. – Dar pot să te iert. Pentru mine, nu pentru tine. Ca să-mi eliberez sufletul.

Ioan a oftat adânc.
– Mulțumesc, Sofio. Asta e mai mult decât meritam.

O tăcere grea a căzut între ei. Doar păsările cântau undeva departe, iar aerul mirosea a viață nouă. Ioan s-a ridicat încet.
– Plec mâine. Nu știu unde, dar… îți las fotografia asta.

A scos din buzunar aceeași fotografie de la nuntă, una identică cu cea pe care o ținuse Sofia în dimineața aceea. A pus-o lângă ea, pe bancă.

– Poate că undeva, într-o altă viață, am fi rămas împreună.

A făcut câțiva pași, apoi s-a oprit și s-a întors.
– Să fii bine, Sofio.

Ea nu a răspuns. Doar l-a privit cum merge încet pe drumul acoperit de iarbă – drumul pe care odinioară îl blestemase să se piardă. Acum, însă, nu mai simțea ură. Doar liniște.

Când Ioan a dispărut după cotul uliței, Sofia s-a ridicat, a privit în jur și a zâmbit. Pentru prima dată după mulți ani, inima ei nu mai era grea.

A luat fotografia în mâini, a privit chipurile lor tinere și a șoptit:
– Viața merge înainte, Ioane. Și chiar dacă am mers pe drumuri diferite, tot la același apus ajungem cu toții.

Apoi s-a dus în casă, a scos din cuptor o pâine rumenă și a pus-o pe masă. Afară, cireșul înflorea mai alb ca niciodată.

Și pentru prima dată, Sofia a simțit că primăvara aceea era și a ei.