Am crezut că e doar un cuib de viespi… dar nu era…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Inima îmi bătea nebunește, dar n-am vrut să arăt frică. Cu o mână îl țineam pe Mihai aproape, iar cu cealaltă am aprins lanterna de pe telefon.

Lumina a tăiat întunericul din pod, iar în acel colț s-a zărit ceva ce semăna cu o pătură veche. Doar că păturile nu respiră.

Masa aceea întunecată se mișca ușor, ca și cum ar fi avut un ritm propriu. Am simțit cum mi se face pielea de găină. M-am apropiat încet, fără să scot un sunet, dar scândura de sub picioarele mele a trosnit.

Atunci, „pătura” a tresărit. Mihai a scos un țipăt scurt și s-a agățat de mine. Am înghițit în sec și am făcut un pas înapoi.

Apoi, ceva s-a desprins din acea umbră. Nu era nici animal, nici insectă. Era un stol întreg de lilieci, zburând în toate direcțiile, orbiți de lumină. Aerul a fost brusc plin de foșnete, iar mirosul greu din pod m-a făcut să mă clatin.

Am tras băiatul înapoi spre scări și am coborât cât am putut de repede. Abia când am ajuns jos, cu ușa podului trântită după noi, am început să respir din nou normal.

Mihai plângea, iar eu încercam să-l liniștesc, dar mâinile îmi tremurau. Am realizat că podul fusese închis ani la rând, iar pe acolo nu urcase nimeni de când murise bunicul.

M-am dus în curte, am tras aer adânc în piept și am hotărât să chem pe cineva de la deratizare. Dar în seara aceea, nu m-am mai putut liniști. Îmi tot revenea în minte imaginea acelei umbre care părea să respire…

Câteva zile mai târziu, o echipă a venit să verifice. Au urcat cu echipamentele lor, iar eu și Mihai am așteptat jos, în tăcere. După un timp, unul dintre bărbați a coborât, cu o privire ciudată.

– Ați zis că sunt lilieci, da? a întrebat el.
– Da, mulți… i-am văzut cu ochii mei.
– Nu zic că n-au fost, dar… nu mai e nimic acolo. Nici măcar urme.

Am rămas fără cuvinte. M-am dus să verific singur. Podul era curat, de parcă nimeni nu ar fi locuit acolo vreodată. Totul mirosea a praf vechi și lemn uscat, dar altfel… nimic.

Totuși, când am vrut să cobor, am observat ceva: în colțul tavanului era lipită o bucată mică de hârtie, ca un bilețel. Am desprins-o cu grijă. Pe ea, scris tremurat, era un rând:

„Nu-i deranja. Ei te-au păzit tot timpul.”

Am simțit cum mi se ridică părul pe ceafă. Am pus biletul în buzunar fără să spun nimic. N-am mai pomenit niciodată de el, nici cu Mihai, nici cu nimeni altcineva.

Dar uneori, noaptea, când vântul bate prin acoperiș, jur că aud foșnetul unor aripi acolo sus.
Și nu mai știu dacă să mă tem… sau să fiu recunoscător.