O FETIȚĂ M-A OPRIT PE STRADĂ ȘI A SPUS

Mi-au trebuit câteva secunde să-mi adun gândurile, dar chipul ei îmi părea atât de cunoscut, de parcă îl visasem ani întregi. Avea acei ochi verzi, pătrunzători, pe care nu îi poți uita. Și totuși, numele Julia nu-mi spunea nimic.

— Te cunoști cu… mama mea? — întrebă Miranda, uitându-se de la mine la ea.

Femeia părea să tremure. A făcut un pas spre mine și a spus cu voce joasă:

— Te numești Andrei, nu-i așa?

Am încuviințat din cap, confuz. Apoi ea a scos portofelul. Și acolo, la vedere, era o fotografie veche — cu mine, cu fața tânără, din facultate. Era făcută într-o vară, la o tabără, și nu mai știam că există acea imagine.

— Cine ești? — am întrebat din nou, de data asta cu glasul frânt.

— Ne-am cunoscut acum unsprezece ani, la Costinești, — a început ea. — Tu erai acolo cu prietenii tăi. Eu… eram cu o prietenă. Am dansat o noapte întreagă la terasa aceea de lemn, lângă plajă. Ți-am spus că sunt din București. Tu mi-ai spus că urmează să pleci în străinătate.

M-am dus cu gândul înapoi, brusc. Am revăzut nopțile acelea de vară, fețele prietenilor, râsul, dansul, sticlele de bere rece. Și da… era acolo. Julia. O seară. Un sărut. O plecare grăbită dimineața, fără adrese, fără promisiuni.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? — am șoptit.

— Pentru că nici eu nu știam, — a răspuns. — Am aflat că sunt însărcinată abia după câteva luni. Am încercat să te caut, dar nu-ți mai știam numele complet, nici orașul exact. Țineam poza asta… singura amintire.

M-am uitat la Miranda, care stătea acum între noi, jucându-se cu șireturile.

— Dar… cum de ți-a spus că sunt eu?

— Îi vorbeam mereu despre acel om special, — a zâmbit printre lacrimi. — Iar ea a văzut poza și a memorat-o.

M-am așezat pe canapea, cu capul în mâini. În toți acești ani, n-am știut nimic. În toți acești ani, o fetiță creștea, purtând sângele meu.

— Ce faci acum? — m-a întrebat Julia, cu voce tremurândă.

Am ridicat privirea. O rază de soare intrase prin fereastră și cădea direct pe Miranda, care se uita curioasă la mine.

— Acum… vreau să recuperez ce am pierdut. Dacă mă lași, — am spus.

Julia a oftat, lung. Apoi a zâmbit trist:

— Îți va lua timp. Dar ea are nevoie de tine. Și, poate… și eu.

Și atunci, în acel orășel de pe malul mării, într-o dimineață obișnuită, viața mea a început din nou. Cu o fetiță care îmi spunea „domnule”, dar care avea să ajungă să-mi spună „tati”.