– Te înșel din prima zi a căsniciei noastre! – mi-a spus soțul la aniversarea noastră de douăzeci de ani.

Pentru câteva secunde, totul s-a oprit. Muzica, râsetele, chiar și lumânările păreau că și-au pierdut flacăra. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. M-am uitat la Pavel, convinsă că e o glumă. O glumă proastă, dar totuși o glumă.

Dar el nu zâmbea. Ținea paharul în mână, cu aceeași expresie calmă, ca și cum tocmai ar fi spus că afară plouă.

– Pavel… ce spui? – am reușit să șoptesc.

În jur, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Irina își dusese mâna la gură, iar Călin și Alina se uitau la tatăl lor ca și cum nu-l mai recunoșteau.

– Am mințit prea mult timp, – a spus el, privind în gol. – Nu mai pot trăi cu asta.

Am simțit cum inima mi se strânge. Douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am împărțit totul – o casă, un pat, bucurii, necazuri, boala tatălui lui, serile în care l-am așteptat să vină de la serviciu. Și acum, în fața tuturor, alegea să distrugă totul.

M-am ridicat încet. Picioarele îmi tremurau, dar am încercat să-mi țin capul sus.

– Bine, – am spus rece. – Atunci poate e timpul să începem un nou capitol. Fără minciuni.

Am pus paharul pe masă și am ieșit din restaurant, fără să mă uit înapoi. Aerul rece al serii m-a izbit în față, dar m-a ajutat să respir din nou.

Am mers pe jos până acasă. Tocurile îmi loveau trotuarul ritmic, ca un metronom care mă ținea în viață. În capul meu se învârteau toate amintirile – vacanțele, zilele de naștere, serile când râdeam împreună la filme vechi. Mă întrebam care dintre ele fusese reală și care doar o scenă jucată.

Când am ajuns acasă, m-am așezat pe canapea și am privit poza noastră de la nuntă. Eu, cu flori în păr, și el, cu acel zâmbet sigur de sine. „Din prima zi”, spusese el. Adică și atunci, în ziua aia, mințea?

Lacrimile au început să curgă fără să le mai pot opri. Nu erau doar lacrimi de durere, ci și de furie. Furia unei femei care și-a construit viața pe o fundație de iluzii.

Dimineața, Pavel a venit acasă. Avea ochii roșii, probabil nu dormise. A încercat să spună ceva, dar l-am oprit.

– Nu mai e nevoie. Mi-ai spus tot ce trebuia.

A tăcut. Apoi a oftat și a plecat, închizând ușa încet, ca să nu mă trezească – un gest de grijă care acum părea doar un reflex gol.

În zilele care au urmat, am simțit că mă scufund. Apoi, treptat, am început să respir din nou. Mă duceam la bibliotecă, puneam ordine în rafturi, vorbeam cu oamenii. Într-o zi, o bătrânică mi-a spus: „Ai ochii triști, dar frumoși. Să nu-i lași să se stingă.” Atunci am zâmbit pentru prima dată cu adevărat.

Am început să pictez, să ies în parc, să beau cafeaua dimineața pe balcon. M-am redescoperit încet, bucată cu bucată. Femeia care trăise douăzeci de ani în umbra altcuiva dispărea, și în locul ei apărea alta – mai puternică, mai vie, mai adevărată.

Și într-o zi, în bibliotecă, a intrat un bărbat în vârstă, cu o carte în mână și un zâmbet cald. Mi-a spus: „Căutam un roman despre iertare. Poate îmi recomandați unul.” Iar eu i-am răspuns simplu:

– Poate că iertarea nu se citește… se trăiește.

Atunci am înțeles că viața mea abia începea. Că nu pierdusem douăzeci de ani – câștigasem curajul de a fi eu. Iar asta, oricât ar costa, nu se cumpără nici cu o viață de minciuni, nici cu toți banii din lume.