„Soțul meu m-a încuiat în casă cu un paznic… iar într-o zi s-a întors prea devreme.”

Am început să strâng bani în ascuns. Vindeam bijuterii, haine, orice puteam, spunând că donez pentru orfelinat. Paznicul, un bărbat tânăr, mă urmărea peste tot, dar am învățat să-l fac să creadă că sunt inofensivă. Îi duceam cafea, îi zâmbeam, îi povesteam despre copilăria mea. Cu timpul, mi-a devenit aliat fără să știe.

Într-o seară, când Alin era plecat la București pentru o conferință, am scos din dulap un geamantan mic, cu câteva haine, acte și 2.000 de lei pe care îi adunasem în luni întregi. Paznicul stătea la poartă. Am coborât scările încet, ca o umbră. Mi s-a părut că aud pași, dar era doar inima mea. Când am ajuns la el, am ridicat privirea. „Vreau să mă duc la cimitir, la mama. O oră. Atât.” M-a privit lung. Poate a văzut în ochii mei ceva ce nu mai putea ignora. Mi-a făcut semn din cap.

Am ieșit pe poartă și am simțit vântul rece al libertății. Mergeam fără să respir, cu pași mari, până la prima intersecție. De acolo, un taxi. Șoferul, un bărbat trecut de 50 de ani, m-a întrebat unde merg. „Oriunde, dar departe”, i-am spus. M-a privit prin oglindă, a tăcut și a apăsat accelerația.

Am ajuns la o gară mică. Mi-am cumpărat un bilet spre Cluj, fără să știu de ce. Poate pentru că mama îmi spusese cândva că oamenii de acolo sunt buni. Pe drum, am plâns în tăcere. N-aveam nimic, dar aveam tot: libertate.

La Cluj, am găsit o pensiune ieftină. M-am prezentat drept „Maria Stoica”, văduvă. Proprietara, o femeie cu ochi blânzi, m-a privit ca pe o fiică. Mi-a dat o cameră mică, curată. A doua zi, am mers la o brutărie din apropiere. Căutau vânzătoare. Am mințit că am lucrat la o cofetărie din București. M-au angajat pe loc.

Primele zile au fost grele. Mă trezeam în fiecare noapte la cel mai mic zgomot, cu teama că Alin mă va găsi. Însă nimeni n-a venit. Cu fiecare zori, frica s-a transformat în putere. O femeie care scapă din iad nu mai e aceeași.

Într-o dimineață, am văzut un tânăr care cumpăra pâine zilnic și îmi zâmbea timid. Mă făcea să roșesc, dar și să mă simt om din nou. Se numea Mihai. După o vreme, mi-a lăsat o floare pe tejghea, fără să spună nimic. Mi-a tremurat mâna când am atins-o. Nu știam dacă merit atenția cuiva, dar în ochii lui nu era milă — era respect.

Trecuseră două luni. Într-o zi, la știri, am auzit că Alin Foreman fusese găsit mort în vila sa. Se vorbea despre un infarct, dar eu am simțit că era mai mult: poate o pedeapsă divină. Nu am simțit bucurie. Doar o liniște adâncă.

Am ieșit afară, în fața brutăriei. Soarele lumina orașul, iar mirosul de pâine caldă îmi amintea de copilărie. M-am așezat pe o bancă, am închis ochii și am șoptit: „Mamă, am reușit. Nu mai mi-e frică.”

De atunci, am rămas acolo. Am învățat să râd din nou, să trăiesc fără să mă ascund. Când îmi privesc mâinile pline de făină, îmi amintesc că fiecare femeie are dreptul la libertate, chiar și după ce lumea i-a luat tot.

Uneori, clienții mă întreabă de ce port mereu un mic medalion la gât. Le spun simplu: „E amintirea unei vieți din care am scăpat.” Adevărul e că, înăuntrul acelui medalion, e o poză mică cu mama și o frunză uscată din curtea casei Foreman — dovada că, oricât de adâncă ar fi fost temnița, am găsit drumul spre lumină.