M-am apropiat tremurând de grămada de tencuială sfărâmată

M-am apropiat tremurând de grămada de tencuială sfărâmată. Un nor de praf mi-a invadat nările și ochii, dar nu m-am oprit. Simțeam că ceva îmi trage sufletul spre acel spațiu gol. Inima îmi bătea nebunește în piept, iar mâinile îmi erau reci ca piatra.

Înăuntru, în golul peretelui, era o cutie. Nu una obișnuită, ci din lemn masiv, sculptat cu motive vechi, românești — motive care îmi aminteau de lada de zestre a bunicii. Era prăfuită, dar intactă, ca și cum fusese ascunsă acolo cu grijă, cu un scop.

Am tras-o cu greu afară. Era mai grea decât părea. Sub capac, găsit cu mâinile tremurânde, zăcea o colecție de obiecte ciudate: o fotografie veche, îngălbenită, cu o familie pe care n-o recunoșteam, un mănunchi de ierburi uscate, un clopoțel mic din argint, și… un jurnal.

L-am deschis încet. Scrisul era vechi, ușor înclinat, ca al bunicilor care învățaseră să scrie cu stiloul la lumina lămpii. Pe prima pagină scria: „Dacă citești asta, înseamnă că ai fost ales.”

Am înghețat. În casă era o liniște apăsătoare. Parcă pereții așteptau să văd ce urmează. Am continuat să citesc. Jurnalul aparținea unei femei pe nume Ilinca, care locuise în casa aceea acum aproape o sută de ani. Povestea despre cum soțul ei înnebunise după ce săpase un beci nou și descoperise „ceva” — o statuetă din piatră, fără chip, care nu semăna cu nimic din folclorul cunoscut.

Ilinca scria că, de atunci, în fiecare noapte, în casă se auzeau șoapte. Copiii lor visau aceleași lucruri: o siluetă înaltă, neagră, cu ochi goi, care le cerea „să deschidă pereții”.

Soțul Ilincăi dispăruse într-o noapte ploioasă. A doua zi, în locul unde dormise, fusese găsită doar statuia. Femeia zidise apoi pereții cu mâinile ei, închizând totul — jurnalul, dovezile, amintirile.

Cu fiecare pagină citită, simțeam că mi se taie respirația. La final, Ilinca nota: „Dacă ai deschis cutia, nu mai poți închide răul. Singura speranță e să nu-i vorbești. Să nu-l lași să intre.”

Mi-a căzut jurnalul din mână.

În acea noapte, am visat pentru prima dată ochii goi.

Casa parcă fremăta. A doua zi, un vecin în vârstă a venit cu o cutie de cozonaci, ca de obicei de sărbători. L-am întrebat dacă știe cine a locuit înainte aici. A tăcut o clipă, apoi a spus: „Casa asta… n-ar fi trebuit să fie ridicată iar. Pe vremuri, aici se zicea că pământul ‘n-are liniște’. Ai găsit ceva, nu-i așa?”

Am dat din cap. N-am avut curajul să-i arăt.

Din ziua aceea, am început să fac ce făceau bătrânii. Am pus busuioc uscat la ușă. Tămâie, în fiecare dimineață. Rugăciuni vechi, de la bunica, spuse cu glas mic. Oamenii uită repede, dar eu nu mai pot.

Pentru că știu ce-am auzit. Ce-am văzut.

Și mai ales, știu ce e încă acolo.

Dacă noaptea pereții tăi scot sunete… nu te preface că nu auzi.
Poate că te strigă. Sau poate… doar așteaptă să-i deschizi.