Andrei era pe punctul de a se băga în pat când telefonul i-a vibrat cu un mesaj de la un număr necunoscut.

Ușa s-a închis încet în urma lui Andrei, iar liniștea s-a așternut în garsonieră, spartă doar de sunetul biberonului.
Elena își ținea respirația, de parcă totul s-ar fi putut risipi într-o clipă.

Matei mânca.
Cu poftă.
Fără să mai plângă.

Pentru prima oară după două zile, nu mai simțea nodul din stomac.

Andrei s-a așezat pe marginea scaunului, stingher.
Nu venise să impresioneze pe nimeni.
Venise doar pentru copil.

— Îmi pare rău că v-am speriat — a spus el încet.
— Nu m-ați speriat… m-ați salvat, a răspuns ea, fără să-și ridice privirea.

Elena i-a povestit totul, cu pauze, cu vocea tremurând.
Cum rămăsese singură.
Cum tatăl copilului dispăruse când aflase de sarcină.
Cum lucrase la un salon de coafură până când Matei se îmbolnăvise și avusese nevoie de lapte special.
Cum banii nu mai ajungeau.
Cum, în noaptea aceea, trimisese mesajul la întâmplare, fără speranță.

— Aveam 7 lei în portofel, a spus ea, rușinată.
Andrei a strâns din maxilar.

Nu a scos bani.
Nu a făcut pe eroul.
A întrebat simplu:

— Unde lucrați?
— Nu mai lucrez. Momentan… stau acasă cu el.

A scos telefonul și a notat ceva.
— Mâine dimineață o să vă sune cineva pentru un job part-time. Program flexibil. Legal. Aproape de casă.
Elena a ridicat capul brusc.

— Nu pot accepta…
— Nu acceptați de la mine, a spus calm. Acceptați de la viață.

A lăsat pe masă un plic.
— Aici sunt bani pentru chirie, mâncare și ce mai aveți nevoie. Nu e un împrumut. Nu e milă.

Elena a început să plângă.
Plâns din acela care te rupe în două.

Matei a adormit cu biberonul gol lângă el.

Andrei s-a ridicat.
— O să mai trec pe aici. Dacă îmi permiteți.

Ea a dat din cap, incapabilă să vorbească.

Zilele au trecut.
Andrei a revenit.
Cu scutece.
Cu mâncare.
Cu liniște.

Elena a început să lucreze.
Încet, viața s-a așezat.

Nu a fost dragoste din prima.
A fost respect.
Grijă.
Încredere.

Într-o seară, Matei a făcut primii pași, clătinându-se spre Andrei.
Elena a râs și a plâns în același timp.

Atunci Andrei a înțeles ceva simplu:
nu bogăția îi schimbase viața.
Ci un mesaj trimis greșit.

Un an mai târziu, într-un apartament luminos, Matei sufla într-o lumânare mică, cu cifra 1.
Elena îl ținea de mână.
Andrei îi privea pe amândoi.

Nu mai era vorba despre ajutor.
Era vorba despre familie.

Uneori, cele mai mari povești nu încep cu planuri.
Încep cu disperare.
Și se termină cu speranță.