„FIICA TA E ACOLO JOS”, A SPUS FETIȚA DIN FAȚA FÂNTÂNII, DAR CÂND SE UITĂ…

Strigătul a fost slab, dar clar. Un sunet care nu putea veni decât de la cineva care încă se ținea de viață.

— Ana! — a urlat Ion, cu vocea ruptă.

Pompierii s-au mișcat mai repede. O frânghie a fost coborâtă, apoi alta. Cineva a strigat comenzi scurte, apăsate. Timpul părea că se scurge în picături grele.

Ion simțea cum i se înmoaie genunchii. Șase luni de așteptare, de speranțe moarte, de nopți în care vorbea cu o cameră goală. Șase luni care se adunau acum într-un singur minut.

Ioana i-a prins mâna. Avea palma caldă.
— Rezistă. Mai puțin.

— De unde o cunoști? — a întrebat el, cu vocea frântă.

Fetița a ezitat.
— Ne-am întâlnit când eram mică. Ea m-a ajutat.

Ion a simțit un nod în gât. Nu-și amintea de nicio Ioana Marin, dar știa sigur că Ana ar fi ajutat pe oricine.

Un pompier a apărut la marginea fântânii.
— O avem! E slăbită, dar respiră!

Când au scos-o, Ana era plină de zgârieturi, cu fața murdară și buzele crăpate. Dar era vie. Ochii i s-au deschis și, când l-a văzut pe tatăl ei, a zâmbit.

Ion a căzut în genunchi lângă ea.
— Sunt aici, puiule… sunt aici.

Ambulanța a pornit cu sirenele aprinse. Ion a urcat lângă ea, ținându-i mâna. În haosul acela, și-a amintit brusc de Ioana.

S-a uitat în jur.
— Unde e fetița?

Nimeni nu știa. Pompierii au dat din cap. Maria, recepționista, nu era acolo. Parcă Ioana se topise în aer.

Mai târziu, la spital, Ana a adormit liniștită. Medicii au spus că mai avea puțin și nu ar fi rezistat.

Când Ion a întrebat de Ioana Marin, asistenta s-a uitat ciudat la el.
— Domnule… numele acesta apare într-un dosar vechi. O fetiță… decedată acum zece ani. A căzut într-o fântână, chiar la La Stejari.

Ion a simțit cum îl trece un fior rece.

În zilele următoare, adevărul a ieșit la iveală. Ana fusese atacată de doi hoți care se ascundeau în zonă. O aruncaseră în fântână, crezând că e moartă. Urmele de foc, pietrele — totul se lega.

Ion a plătit să fie astupată fântâna. A pus o cruce mică lângă ea, din lemn simplu. Pe ea a scris un singur nume: Ioana.

Viața nu a mai fost la fel. Dar era din nou viață.

Ion a început să ajute copii abandonați. A finanțat centre, a plătit burse, a făcut lucruri mărunte, fără presă.

Știa că unele datorii nu se plătesc cu bani.

Într-o seară, Ana l-a întrebat:
— Tată… tu crezi în minuni?

Ion s-a uitat pe fereastră, unde luna plină lumina curtea.
— Cred că uneori, cei care n-au fost ajutați la timp… se întorc să-i ajute pe alții.

Ana a zâmbit și a strâns pătura.
— Atunci să nu uităm niciodată.

Și n-au uitat.