O bunică sărmană din piață a hrănit un om al străzii

— Ești nebună de legat, Sofia! — a strigat Leana. — Hrănești boschetarii și rămâi tu fără nimic!

Tanti Sofia nu a răspuns.

A trecut o săptămână plină de neliniște. Marica s-a îmbolnăvit, bani nu erau. Noaptea, Sofia se blestema, amintindu-și fiecare bancnotă.

Și vineri seara, când farurile au luminat brusc poarta și un jeep mare, negru, a oprit în fața casei, inima i-a sărit în gât.

— Mamă… — a șoptit Cătălina.

Tanti Sofia a ieșit pe prispă.

La poartă stătea un bărbat. Înalt, cu palton scump de cașmir, pantofi curați…

…iar când a ridicat privirea, tanti Sofia a simțit cum i se taie picioarele.

Era el.

Doar că nu mai semăna deloc cu omul din piață.

Fața îi era rasă, părul tuns scurt, privirea limpede. În spatele lui, jeepul negru torcea încet, cu farurile aprinse, luminând gardul scorojit și curtea mică, cu lemnele stivuite lângă perete.

Marica s-a ascuns după fusta mamei ei.

Cătălina a făcut un pas în față, instinctiv, ca o mamă care își apără copilul.

Bărbatul a deschis încet poarta.

— Sărut mâna, doamnă Sofia.

Vocea era aceeași.

Calmă. Așezată.

Tanti Sofia a strâns balustrada prispei.

— Pavel…?

El a zâmbit ușor.

— Da. Pavel.

A făcut câțiva pași în curte și s-a oprit, ca și cum ar fi vrut să-i lase timp să înțeleagă că nu visează.

— Am căutat-o toată săptămâna. Am întrebat în piață. Unii au râs. Alții mi-au spus că stă „bătrâna de lângă tomberoane” pe strada Viitorului.

Leana vorbise.

Sofia a simțit un nod în gât.

— Ce… ce s-a întâmplat?

Pavel a tras aer adânc în piept.

— Nu sunt om al străzii. Cel puțin… nu eram. Am avut o firmă de transport la Brașov. Am avut casă, mașini, angajați. Într-o lună, am pierdut tot. Partenerul m-a înșelat, conturile blocate, acte dispărute. Am plecat să rezolv lucrurile. Pe drum mi-au furat portofelul și telefonul. Fără acte, fără bani… nimeni nu te mai vede.

S-a uitat la mâinile lui.

— În ziua în care m-ați ajutat… voiam doar să ajung la București. La un vechi prieten, avocat. Suma pe care mi-ați dat-o — 280 de lei — mi-a plătit drumul și o cameră ieftină pentru o noapte. Atât mi-a trebuit ca să pot da un telefon.

Sofia și-a dus mâna la gură.

280 de lei.

Atât strânsese pentru cizme.

Pavel a continuat:

— Prietenul meu m-a ajutat să-mi recuperez identitatea. Conturile. Firma. Tot. A durat câteva zile, dar s-a rezolvat. Și în fiecare noapte m-am gândit la dumneavoastră. La faptul că ați dat tot ce aveați… unui străin.

S-a apropiat de treptele prispei.

— De ce ați făcut asta?

Tanti Sofia a ridicat din umeri.

— Pentru că era frig.

Atât.

Pavel a închis ochii o clipă.

Apoi a făcut un semn spre mașină.

Șoferul a coborât și a scos două cutii mari.

Le-a așezat pe masă, în bucătăria mică, unde mirosul de ceai de tei încă plutea în aer.

În prima cutie erau haine groase, noi. Cizmulițe roșii, cu blăniță, exact pe mărimea Maricăi.

Fetița a rămas cu gura căscată.

În a doua cutie era un plic.

Pavel l-a împins spre Sofia.

— Aici sunt 20.000 de lei. Nu e milă. E recunoștință. Și investiție.

Sofia a tresărit.

— Nu pot să primesc…

— Ba da — a spus el blând. — Pentru că vreau să deschidem împreună ceva. O mică băcănie în piață. Cu produse făcute de dumneavoastră. Murături, dulcețuri, zacuscă. Eu investesc. Dumneavoastră conduceți. Pe firmă legală. Fără să mai stați lângă tomberoane.

Cătălina a început să plângă în tăcere.

Marica a strâns cizmulițele la piept.

Sofia s-a așezat pe scaun.

Viața ei fusese mereu o luptă. Pensie mică. Frig. Rușine. Oameni care vorbesc.

Și acum, dintr-un borcan de murături și o caserolă cu mâncare, se năștea ceva nou.

— De ce eu? — a șoptit.

Pavel a zâmbit.

— Pentru că atunci când nimeni nu m-a văzut, dumneavoastră m-ați văzut.

În primăvară, la intrarea în piață, era o firmă nouă:

„Bunătățile Sofiei — gust de acasă”.

La deschidere era coadă.

Leana a trecut pe lângă tarabă, tăcută.

Sofia stătea drept, cu șorț curat și obrajii rumeni.

Marica alerga printre rafturi, în cizmulițele ei roșii.

Iar când cineva întreba de ce zâmbește mereu, tanti Sofia răspundea simplu:

— Pentru că binele nu se pierde niciodată. Doar se întoarce… când te aștepți mai puțin.