S-a întors milionar după 12 ani ca să-și umilească fosta, dar când și-a văzut fetele și casa în ruină

Când mama Gabrielei a apărut în poartă, sprijinindu-se într-un baston vechi, aerul s-a făcut greu. Ochii ei îl recunoscuseră pe Eduard instantaneu. Într-o clipă, bătrâna nu mai vedea un milionar într-un costum scump, ci băiatul care îi frânse inima fiicei cu doisprezece ani în urmă.

— N-ai ce căuta aici, Eduard, a spus ea cu o voce tremurată, dar fermă. — Ai făcut destul rău.

Eduard a lăsat ciocanul jos. Își simțea mâinile transpirate, sufletul frământat. Nu mai era acel tânăr arogant care plecase cu buzunarele goale și vise mari. Era un bărbat obosit, cu prea multă vină pe umeri.

— N-am venit să rănesc pe nimeni, tanti Maria. Am venit… să îndrept ce pot, a spus el, aproape șoptind.

Gabriela își strângea fetițele la piept. Fiecare bătaie a inimii ei era un amestec de furie și frică. Se uita la el și nu știa dacă să-l gonească sau să-l lase să repare.

— Știi ce înseamnă să crești două fete singură? a izbucnit ea. — Să te uiți în ochii lor și să nu știi ce să le spui când te întreabă „unde e tata”?

Eduard a coborât privirea. Știa. O auzise pe bătrâna asistentă cu o săptămână în urmă, spunându-i:
— „Eduard, n-ai pierdut doar o iubire. Ai pierdut o familie. Ai două fete, dragul meu. Gabriela a încercat să te caute. 15 apeluri ai ignorat. Erai la spitalul din Pitești când s-au născut.”

Acel moment îl bântuia de atunci. Și acum, privind în ochii acelor două copile, nu mai avea îndoială. Aveau același zâmbet ca el.

— Sunt ale mele, nu-i așa? a întrebat el, cu o voce spartă.

Gabriela a izbucnit în plâns.
— Da, dar prea târziu. Prea târziu, Eduard.

Tăcerea care a urmat era mai grea decât orice ceartă. Vântul mișca perdeaua ruptă din ușă, iar dincolo de ea se vedea mizeria unei vieți trăite în lipsuri.

Atunci, Eduard a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta. Și-a scos ceasul de lux, și l-a aruncat în praf.
— Nu mai valorează nimic, a spus el. — Tot ce am e gol fără ele.

S-a apropiat încet de fete. Le-a privit cu lacrimi în ochi.
— Nu vreau să cumpăr nimic. Vreau doar să rămân. Să repar.

Gabriela a rămas nemișcată. Vedea în ochii lui o sinceritate pe care nu o mai văzuse niciodată. Poate că timpul chiar schimbase ceva în el.

Zilele care au urmat au fost ciudate. Eduard venea zilnic, fără pretenții, cu mânecile suflecate, reparând acoperișul, vopsind pereții, curățând curtea plină de buruieni. Vecinele, care mai ieri îl judecau, acum îl priveau uimit. „S-a întors băiatul ăla… dar parcă nu mai e același.”

Fetele au început să-l privească altfel. Una dintre ele, cea mică, i-a adus într-o zi o fotografie ruptă în două. Pe ea, Gabriela și Eduard, zâmbind, tineri, fericiți.
— Mama o ținea sub pernă, i-a spus ea. — Zice că nu poate dormi fără să te vadă.

Atunci Gabriela a ieșit în prag, cu ochii roșii.
— Poate că te-am urât, Eduard, dar n-am putut să te uit, a spus ea.

El s-a apropiat și i-a luat mâinile.
— Nu-ți cer să mă ierți azi. Doar să-mi lași o șansă. Să fim din nou o familie.

Un fior i-a străbătut pe toți. În curte mirosea a vopsea proaspătă, dar și a început nou. Casa, odată ruinată, prindea viață.

Și într-o dimineață, când soarele răsărea peste sat, Gabriela a ieșit cu o cană de cafea și i-a spus:
— Poate că Dumnezeu știe când să ne dea o a doua șansă. Poate că ăsta e momentul nostru.

Eduard a zâmbit, privind spre fetele care se jucau în iarbă.
— Nu vreau să fiu milionar, Gabi. Vreau doar să fiu tată.

Iar în acel moment, după 12 ani de greșeli, ruinele nu mai păreau ruine. Erau începutul unei noi vieți.