Eu și frații mei am fugit de tatăl nostru alcoolic și am ajuns să flămânzim pe străzi

— Dispăreți. Acum.

Vocea nu era ridicată. Dar avea ceva în ea care tăia aerul.

Cei trei s-au întors iritați. Din spatele tomberonului a ieșit un bărbat zdrențăros, cu barba lungă și haină murdară. Părea un om al străzii. Slab, dar drept. Ținea în mână un baston vechi de lemn.

— Du-te, moșule, vezi-ți de treaba ta, a mârâit cel cu cicatricea.

Bărbatul a făcut un pas înainte. Atât.

Și ceva s-a schimbat.

Privirea lui nu era de cerșetor. Era calmă. Fixă. Sigură.

— Ultima oară vă spun.

Nu a apucat să termine fraza. În câteva secunde, totul s-a mișcat rapid. Bastonul a lovit mâna cu cuțitul. Lama a căzut pe asfalt. O mișcare scurtă, precisă. Un cot în stomac. Un genunchi la pământ. Ceilalți doi au dat înapoi, înjurați și speriați.

N-a durat mai mult de jumătate de minut.

Cei trei au fugit.

Ploaia continua să cadă, dar Andrei simțea că poate respira din nou.

Bărbatul s-a întors spre ei.

— Sunteți răniți?

Andrei a dat din cap că nu. Încă nu putea vorbi.

— Haideți cu mine. Nu e loc de stat aici.

Au mers câteva străzi mai încolo, până la o clădire veche, dar îngrijită. Nu părea abandonată. Bărbatul a scos o cheie.

Andrei s-a oprit.

— Stați… dumneavoastră locuiți aici?

Omul l-a privit lung. Apoi a zâmbit ușor.

— Nu chiar.

Au intrat într-un hol luminat. Curat. Cald. Un miros de ceai și lemn.

Maria a strâns mâna fratelui ei.

— Ce e locul ăsta?

Bărbatul și-a dat jos haina murdară. Sub ea avea o cămașă simplă, dar curată.

— Este un centru pentru copii fără sprijin. Eu l-am înființat.

Andrei a rămas fără aer.

— Poftim?

Omul și-a trecut mâna prin barbă.

— Nu sunt cerșetor. Mă numesc Victor Dumitrescu. Poate ați auzit de fundația „A doua șansă”.

Andrei știa numele. Îl văzuse la televizor într-un reportaj despre un fost militar care își investise toată averea în centre pentru copii abandonați.

— Dar… de ce erați pe stradă?

Victor a oftat.

— Pentru că așa găsesc copiii care nu cer ajutor. Cei care fug. Cei care se ascund. Ca voi.

Cuvintele au căzut greu.

Andrei nu s-a mai putut ține tare. Toată frica, toată presiunea, toate nopțile nedormite au ieșit într-un plâns tăcut.

Victor i-a pus o mână pe umăr.

— De azi, nu mai ești singur. Dar va trebui să fii curajos în alt fel. Să accepți ajutorul.

În noaptea aceea au dormit într-un pat curat.

Cu cearșafuri albe.

Cu stomacul plin.

Dimineața, pentru prima dată după doi ani, nu s-au trezit speriați.

Au urmat luni de muncă, școală, consiliere. Andrei și-a găsit un job part-time la un service auto. Maria a câștigat un concurs de desen. Ionuț a început să zâmbească din nou.

Iar într-o zi, la ușa centrului, a apărut Vasile.

Slab. Tremurând. Treaz.

Venise să-și ceară iertare.

Nu a fost simplu. Nu a fost peste noapte. Dar cu ajutor specializat, cu reguli clare și cu voință, omul s-a ridicat.

Un an mai târziu, familia s-a reunit.

Nu perfectă.

Dar vindecată.

Iar Andrei a înțeles ceva ce nu va uita niciodată: uneori, salvarea nu vine cum te aștepți. Nu arată cum îți imaginezi. Poate purta haine rupte și barbă neîngrijită.

Dar când apare, îți schimbă viața pentru totdeauna.