Nepoata mea de 7 ani își adora bunicul

— Nu mai miroase la fel, a spus ea încet. Și nu mai râde cu ochii.

Am clipit des, încercând să înțeleg.

— Cum adică?

— Înainte mirosea a mentă și a lemn… și mă ținea strâns. Acum miroase altfel. Și când râde, doar gura râde. Ochii nu.

M-am forțat să zâmbesc.

— Poate și-a schimbat parfumul, puiule. Sau poate e obosit.

Dar în stomac simțeam un nod.

În seara aceea, m-am așezat lângă soțul meu, Mihai, pe canapea. Se uita la știri, ca în fiecare seară.

— Lia a spus ceva ciudat, am început eu.

A închis televizorul.

— Ce anume?

I-am povestit. A zâmbit ușor.

— Copiii mai spun lucruri năstrușnice. Poate doar crește.

Am dat din cap, dar nu eram liniștită.

A doua zi, am fost atentă.

Mihai a pregătit micul dejun. A glumit. A râs. Totul părea normal.

Și totuși… când Lia a intrat în bucătărie, s-a oprit o fracțiune de secundă în ușă. L-a privit lung. Ca și cum analiza ceva.

El a deschis brațele.

— Hai la bunicu’.

Ea a venit, dar nu a alergat. L-a îmbrățișat scurt. Politicos.

Nu cu toată inima.

Mai târziu, când el a ieșit la piață, m-am dus în baie și am deschis dulăpiorul lui.

Aftershave-ul era altul.

Nu cel clasic, pe care îl folosea de ani de zile. Acela cu miros proaspăt, pe care îl știam pe de rost.

Pe raft era o sticlă nouă.

Dar asta nu explica ochii.

În acea după-amiază, am găsit o cutie cu medicamente în sertarul noptierei lui. Nu erau pentru tensiune, cum știam. Erau pentru anxietate și tulburări de somn.

Când s-a întors acasă, l-am întrebat direct.

La început a tăcut.

Apoi a oftat adânc, ca un om care duce prea mult în spate.

— De câteva luni nu dorm bine. Am atacuri de panică. Mi-e teamă că o să pățesc ceva… că o să vă las singure.

Am rămas nemișcată.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-era rușine. Eu am fost mereu stâlpul. Cel puternic. Nu voiam să mă vezi așa.

În acel moment am înțeles.

Lia nu simțise pericol.

Simțise schimbarea.

Copiii văd ce noi ignorăm.

Ochii lui nu mai râdeau pentru că erau obosiți. Împovărați. Îngrijorați.

În seara aceea, l-am chemat pe Mihai în camera Liei.

S-a așezat pe marginea patului ei.

— Bunicu’ are ceva să-ți spună, i-am spus.

El și-a luat inima în dinți.

— Lia, bunicu’ nu e supărat pe tine. Și nu e alt om. Doar că uneori se simte puțin trist și obosit. Dar lucrează la asta. Și te iubește la fel de mult.

Lia l-a privit atent.

— Ochii tăi sunt triști, a spus ea simplu.

El a înghițit în sec.

— Da. Dar când te văd pe tine, se fac mai luminoși.

Ea s-a ridicat în genunchi și l-a luat de gât.

De data asta, strâns.

Adevărat.

— Atunci să nu mai ții tristețea doar pentru tine, bine?

Mihai a început să plângă. Pentru prima dată în fața ei.

Și ceva s-a rupt.

Nu în rău.

Ci în bine.

Din ziua aceea, nu s-a mai ascuns. A început terapie. A ieșit mai des la plimbare. A vorbit.

Iar Lia, în fiecare seară, înainte de culcare, îi punea mâinile pe obraji și îl întreba:

— Azi râd și ochii?

Și, încet-încet, au început să râdă din nou.

Cu tot cu ochi.