„Un fiu al uneia ca tine nu-l vreau”

Elisa a rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe poșetă, ca și cum de acolo și-ar fi tras ultima putere. Nu mai era aceeași fată naivă care îl privise pe Eduardo cu ochi plini de încredere. În acea clipă, întreaga ei viață s-a împărțit în două: înainte și după trădare.

Mașina a plecat, lăsând-o singură pe cheiul umed, sub norii grei. Ploaia a început să cadă mărunt, ca o binecuvântare tristă peste obrajii ei încă udați de lacrimi. Și-a ridicat privirea spre cer și, printre suspine, a murmurat: „Doamne, dă-mi putere să merg mai departe…”

Și puterea a venit, nu ca un fulger, ci ca un fir de lumină din amintirile ei. Își amintea de casa părintească, de mirosul de pâine caldă pe care mama o scotea din cuptor, de icoana veche de pe peretele din camera mică unde învățase să se roage. Crescuse cu ideea că nimic nu e întâmplător, că fiecare durere are un rost. Și atunci a înțeles: copilul din pântecele ei era darul care avea să-i schimbe destinul.

S-a întors în satul natal. Când a coborât din autobuz, noroiul i-a pătat pantofii scumpi, dar nu i-a păsat. A intrat în curtea casei, iar mama, o femeie simplă, cu mâinile crăpate de muncă, a strâns-o în brațe fără întrebări. Doar atât i-a spus: „Eliso, lasă lacrimile, că de azi înainte n-ai voie să plângi. Trebuie să fii tare, pentru copilul tău.”

Au trecut lunile, iar Elisa, cu burta crescândă, a început să lucreze din nou pământul alături de ai ei. Învăța să se bucure de lucruri mici: de mirosul de fân proaspăt cosit, de ciripitul păsărilor, de râsetele copiilor din sat. În fiecare seară, când își punea mâinile pe burtă, simțea cum viața din ea îi dădea curaj.

Dar zvonurile au ajuns și la oraș. Eduardo aflase că Elisa nu dispăruse, că purta copilul lui. În orgoliul său nemăsurat, nu suporta gândul ca cineva să-l privească drept tatăl care își renegase fiul. Și atunci a venit din nou, cu mașina lui luxoasă, oprind chiar la poarta casei.

Vecinii au ieșit la porți. În satele românești, nimic nu rămâne ascuns, iar prezența unui bărbat bogat atrăgea privirile ca un magnet. Eduardo, cu aceeași privire rece, a strigat: „Elisa, copilul ăla nu trebuie să se nască! Îți dau bani, mai mulți decât ai visat vreodată!”

Dar de data aceasta, Elisa nu mai tremura. Își simțea mama lângă ea, vecinii care o priveau în tăcere și copilul care îi bătea în pântece ca un clopot mic. Și-a ridicat fruntea, cu o liniște pe care nu o mai cunoscuse.

— Eduardo, pleacă. Ai aruncat cu bani când credeai că îți poți cumpăra liniștea. Dar să știi ceva: există lucruri pe care nu le vei putea cumpăra niciodată. Copilul meu nu e rușinea mea, ci mândria mea.

Un murmur a străbătut curtea, ca o adiere. Femeile au dat din cap aprobator, iar bărbații, cu mâinile sprijinite de porți, s-au uitat lung la Eduardo. Era limpede: în satul acela, nu el era puternicul, ci ea. El era cel mic, cel lipsit de demnitate.

Eduardo, roșu de furie, a urcat în mașină și a pornit cu scrâșnet de roți, lăsând în urmă doar miros de benzină arsă și neputință. Dar în inima Elisei nu mai era durere, ci o hotărâre de fier.

A născut câteva luni mai târziu, într-o dimineață liniștită, cu clopotul bisericii răsunând peste dealuri. Femeile din sat au venit să o ajute, așa cum se făcuse dintotdeauna: cu apă caldă, cu rugăciuni șoptite și cu mâini pricepute. Când a ținut pruncul în brațe, lacrimile i-au curs din nou, dar de data aceasta erau lacrimi de bucurie.

Eduardo nu mai conta. Viața lui strălucitoare și rece rămăsese undeva departe, în altă lume. Acolo, pe pământul simplu al satului, Elisa și copilul ei au găsit ceva ce banii nu vor cumpăra niciodată: demnitatea, iubirea și un nou început.

Și astfel, răzbunarea destinului nu a fost nici scandal, nici ruină. A fost o lecție dură: că uneori, adevărata bogăție nu stă în averi, ci în puterea de a-ți ține copilul aproape și de a spune, cu fruntea sus, „Nu mă mai tem.”