A crezut că doar își ajută copiii să-și împlinească un vis

Nu se aștepta la nimeni.

Și-a șters mâinile de șorț și a deschis încet.

În fața porții era o mașină neagră, lucioasă, cum vezi doar la televizor. Iar lângă ea… doi bărbați în uniformă de pilot.

Cu șapca sub braț.

Cu zâmbetul tremurând.

— Mamă…

Mătura i-a căzut din mână.

Pentru o clipă, n-a recunoscut fețele. Timpul îi schimbase. Dar ochii… ochii erau aceiași.

— Marius? Paul?

Au făcut un pas înainte și au cuprins-o amândoi deodată. Uniformele lor miroseau a parfum scump și a drum lung. Ea mirosea a săpun ieftin și a casă.

Dar îmbrățișarea era aceeași.

— Am venit să te luăm, mamă — a spus Paul, cu vocea frântă.

— Unde să mă luați, mamă? — a întrebat ea, zâmbind printre lacrimi.

Marius i-a întins un plic.

Înăuntru era un bilet de avion. Numele ei, tipărit mare. Destinația: București – Roma.

— Ce-i asta? a șoptit ea.

— Ți-am promis că o să fii prima care urcă în avionul nostru, a spus Marius. Azi eu sunt comandant. Paul e copilot. Și tu… ești pasagerul nostru de onoare.

Elena a dus mâna la gură.

— Eu? Eu să zbor?

— Da, mamă. La clasa business. Și nu doar atât.

Paul a deschis portbagajul mașinii. Înăuntru era o valiză nouă.

— Te ducem într-o vacanță. O lună întreagă. Roma, apoi Paris. Și după… te ducem să vezi marea în Grecia. Totul e plătit. Din munca noastră.

Elena a început să plângă cu sughițuri.

— Eu n-am făcut nimic…

Marius i-a luat mâinile crăpate în palmele lui.

— Ai vândut tot, mamă. Casa. Terenul. Ai muncit până ți-au sângerat mâinile. Ai mâncat mai puțin ca să mâncăm noi. Ai stat singură douăzeci de ani.

Paul a continuat:

— Acum e rândul nostru.

În aceeași zi, vecinii au ieșit la porți, mirați să o vadă pe doamna Elena urcând într-o mașină scumpă, cu doi piloți care o țineau de braț ca pe o regină.

La aeroport, când a pășit pe pistă, inima îi bătea ca în tinerețe.

Când a urcat treptele avionului și a văzut numele fiului ei scris lângă ușa cabinei, picioarele i s-au înmuiat.

Marius a ieșit din cabină și i-a spus tare, în fața echipajului:

— Doamnă Elena, bine ați venit la bord. Acest zbor este pentru dumneavoastră.

Toți au aplaudat.

Ea a privit în jur, apoi spre cerul albastru.

Acum douăzeci de ani stătea în piață și striga „Plăcinte calde!”. Acum zbura deasupra norilor.

Avionul a decolat lin.

Elena a strâns centura cu mâini tremurânde, dar zâmbea.

Pentru că uneori, o mamă crede că doar își ajută copiii să-și împlinească visul.

Fără să știe că, într-o zi, copiii îi vor întoarce cerul înapoi.