Timp de șase luni, l-am lăsat pe logodnicul meu și pe familia lui să râdă de mine în arabă

În seara aceea, când am ajuns acasă, am scos din poșetă reportofonul minuscul ascuns între batiste. L-am conectat la laptop și am ascultat din nou. Vocea lui Tariq răsuna clar, batjocoritoare, sigură pe ea. De fiecare dată când îmi spunea „habibti”, îmi venea să râd. Dragostea lui nu fusese niciodată pentru mine, ci pentru ce credea că poate obține.

M-am așezat la birou și am deschis dosarul pe care îl pregătisem împreună cu tata. Erau acolo contractele false, tranzacțiile în lei către firme paravan și semnătura lui Tariq, pusă cu atâta încredere pe fiecare „hârtie cu datorie”. Îl aveam exact unde voiam.

A doua zi dimineață, m-am îmbrăcat simplu — o rochie bej, pantofi comozi, fără bijuterii. Nu mai era nevoie de artificii. Am coborât în holul hotelului unde stăteam provizoriu și l-am găsit acolo, așteptându-mă. Zâmbea.

— Iubito, am crezut că te-ai supărat aseară, zise el, întinzându-mi un trandafir roșu. Mama a fost puțin… tradițională.

— Nu, deloc, am răspuns calm. Din contră, m-a ajutat să înțeleg multe lucruri.

L-am privit direct în ochi și i-am văzut clipa exactă în care siguranța i s-a clătinat. Nu era obișnuit ca eu să vorbesc așa. Am ieșit împreună, iar soarele dimineții îmi lumina chipul, dar în mintea mea deja făceam următoarea mișcare.

La prânz, aveam întâlnire cu Leila. Mă invitase la ceai, probabil să-mi „explice regulile casei”. Când am ajuns, m-a întâmpinat cu zâmbetul acela fals și cu o rochie de mătase impecabilă.

— Draga mea, sper că nu te-ai simțit prost aseară, spuse ea, turnând ceaiul cu mișcări lente.

— Deloc, doamnă Leila. Ba chiar am apreciat sinceritatea familiei dumneavoastră, am răspuns în arabă perfectă.

Cana i-a tremurat ușor. S-a uitat la mine ca și cum aș fi pronunțat o vrajă.

— Vorbești… arabă?

— De opt ani, da. Dar mi-am zis că e mai interesant să aflu ce credeți cu adevărat despre mine.

Tăcerea care a urmat a fost una dintre cele mai dulci momente din viața mea. În sfârșit, masca se fisurase.

După-amiaza am primit un mesaj de la James: „Avem confirmarea. Tariq a transferat banii în contul firmei fantomă. Totul e înregistrat.”

Mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii. Era gata. Toate mesele, toate râsetele, toate privirile disprețuitoare — își aveau rostul acum.

Seara, în timp ce familia se adunase din nou la restaurant, am intrat ținând capul sus. Tariq s-a ridicat să mă întâmpine, dar înainte să poată spune ceva, doi bărbați în costume negre au pășit înăuntru. Unul dintre ei s-a apropiat de el.

— Domnul Tariq Almanzor? Sunteți acuzat de fraudă și spălare de bani. Vă rugăm să ne urmați.

Rămas fără cuvinte, Tariq m-a privit lung. Eu doar i-am zâmbit.

— Ți-am spus că ai ales o femeie inteligentă, i-am șoptit. Doar că ai uitat cât de mult.

Familia s-a ridicat în picioare, șocată. Leila, palidă, abia mai respira. Iar eu am plecat calm, fără să mă uit înapoi.

Când am ajuns afară, aerul rece mi-a umplut plămânii. Mă simțeam liberă pentru prima dată după mult timp.

Mi-am aprins o țigară și am privit cerul deasupra Bucureștiului. În sfârșit, capcana se închisese. Și de data asta, mielul fusese lupul.