Tati, putem să-l invităm pe adevăratul meu tată la masă de Ziua Tatălui?

…frate mai mic, Andrei.

Pentru o clipă, totul s-a oprit. Aerul parcă s-a tăiat în două. El stătea în prag cu o pungă de la supermarket și o cutie mare de bomboane de ciocolată în mână.

Exact cum spusese fetița mea.

Ne-am privit lung. Ochii lui s-au mărit când m-a văzut.

— Dan…? a bâiguit el.

În spatele meu, Maria a țipat de bucurie.

— A venit! A venit!

A fugit spre ușă și l-a îmbrățișat de picioare.

— Tati! Ai venit!

Cuvântul acela a căzut în cameră ca un ciocan.

Andrei a încremenit.

Eu încă țineam tava cu pahare în mână, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât unul dintre pahare a început să zdrăngăne.

— Intră, am spus încet.

Vocea mea suna străină.

Andrei a intrat încet, ca un om care calcă într-o casă greșită.

Maria îl trăgea de mână.

— Hai! Mama zice că tu ești adevăratul meu tată!

În acel moment s-a auzit zgomot din bucătărie.

Soția mea, Elena, a apărut în ușă cu o oală în mână.

Când ne-a văzut pe toți trei, fața i s-a făcut albă ca varul.

Oala i-a scăpat din mâini și a căzut pe gresie.

Nimeni nu spunea nimic.

Ticăitul ceasului din perete era atât de puternic încât părea că urlă.

— Dan… eu… a început ea.

Am ridicat mâna.

— Nu încă.

M-am uitat la Andrei.

Fratele meu. Omul cu care am crescut în aceeași cameră. Cu care am jucat fotbal în curtea bunicilor.

— Vrei să ne spui ceva? am întrebat.

Andrei părea că ar prefera să dispară.

— Nu e ce crezi…

— Atunci spune ce e.

Maria încă îl ținea de mână, fericită.

— Tati mi-a promis că îmi aduce ciocolată!

Andrei s-a aplecat și i-a dat cutia.

— Poftim, prințesă.

Ea a fugit în sufragerie, încântată.

Ușa s-a închis după ea.

În sfârșit eram doar noi trei.

Elena plângea.

— Nu e ce crezi… a repetat ea.

Am râs scurt.

— Serios? Pentru că fiica mea îl numește „tată”.

Andrei și-a trecut mâna prin păr.

— Dan… ascultă.

Am tăcut.

— Acum un an… când tu lucrai în schimburi duble… eu veneam să o mai ajut pe Elena. Să repar lucruri prin casă, să o duc pe Maria în parc.

Am rămas nemișcat.

— Și?

— Maria tot întreba de tine… de ce nu ești acasă… de ce nu vii la serbări.

Cuvintele lui m-au lovit în piept.

Știam că lucrasem mult. Prea mult.

— Așa că… a continuat Elena cu voce tremurată… într-o zi i-am spus în glumă că Andrei e „tati de rezervă” când tu ești la muncă.

Andrei a dat din cap.

— Iar copiii iau totul în serios.

Am închis ochii pentru o clipă.

Toată furia, toată frica… începea să se destrame.

— Nu… a spus Elena printre lacrimi. Niciodată nu te-am înșelat. Niciodată.

Andrei a ridicat mâinile.

— Dan, ești fratele meu. Nu ți-aș face asta nici mort.

Din sufragerie s-a auzit râsul Mariei.

— Tati! Veniți să mâncăm ciocolata!

Am stat câteva secunde fără să spun nimic.

Apoi am oftat.

— Sunteți doi proști, am spus.

Amândoi m-au privit speriați.

— Dar eu sunt și mai prost.

Elena s-a uitat la mine.

— De ce?

M-am uitat spre sufragerie, unde Maria cânta singură.

— Pentru că am muncit atât de mult încât fetița mea a ajuns să creadă că altcineva e „tata”.

Lacrimile Elenei au început din nou.

Andrei s-a uitat în jos.

Am inspirat adânc.

Apoi am mers în sufragerie.

Maria stătea la masă, cu bomboanele împrăștiate peste tot.

— Tati! strigă ea.

M-am așezat lângă ea și am luat o ciocolată.

— Știi ceva, prințeso?

— Ce?

— Eu sunt singurul tău tată.

Ea s-a gândit o clipă.

— Dar Andrei?

Am zâmbit.

— Andrei e unchiul tău. Cel mai bun unchi din lume.

Andrei a intrat încet în cameră.

Maria a bătut din palme.

— Atunci am doi tați!

Am râs.

— Nu. Dar ai o familie care te iubește mult.

În seara aceea am mâncat împreună.

Mâncarea era rece.

Dar pentru prima dată după mult timp, casa era caldă.

Iar când Maria m-a luat de gât și mi-a spus:

— La mulți ani de Ziua Tatălui, tati…

Am știut că niciun ban din lume nu merită mai mult decât momentul acela.