— Da, acesta este apartamentul meu. Da, l-am cumpărat eu.

Dimineața a găsit-o pe Marina cu ochii umflați de nesomn și nervi. Cafeaua nu mai avea gust, iar liniștea care altădată îi aducea pace acum îi apăsa pe umeri ca o povară. Din sufragerie se auzeau foșnete, zgomot de umerașe, pași. Părinții lui Igor se comportau de parcă locuiau acolo dintotdeauna.

Când Igor s-a întors de la serviciu, Marina l-a privit cu o răceală care îl tăia mai tare decât orice cuvânt. El a încercat un zâmbet vinovat, dar ea nu i-a răspuns.

— Igor, avem de vorbit, i-a spus ea calm, dar cu un ton care nu lăsa loc de glumă.

În cultura românească, ospitalitatea e sfântă. Țăranii își primeau oaspeții cu pâine și sare, chiar și pe străini. Dar Marina știa că ospitalitatea nu înseamnă să-ți pierzi casa, liniștea și demnitatea.

— Ai încălcat cea mai simplă regulă, a continuat ea. Într-o familie, se iau deciziile împreună. Și tu ai decis singur să-mi aduci părinții în apartament, fără să mă întrebi.

Igor a încercat să răspundă, dar Marina a ridicat palma.
— Nu, nu vreau scuze. Vreau respect.

Seara, când s-au adunat cu toții la masă, Marina a făcut ceea ce nu ar fi crezut vreodată că va face. A scos o sticlă de țuică din dulap și a turnat câte un păhărel pentru fiecare.

— La noi, în Ardeal, când ai o problemă, o pui pe masă, a spus ea. Și nu te ridici până nu găsești o soluție.

Soacra a ridicat sprâncenele, dar a luat paharul. Igor privea uimit, iar Victor murmura că poate nu e momentul. Marina însă a continuat:

— Vă respect ca părinți ai soțului meu. Dar asta nu vă dă dreptul să intrați în casa mea fără voia mea. Eu nu v-am chemat aici. Și dacă nu înțelegeți, atunci mâine dimineață valizele vor fi afară, în fața blocului.

Cuvintele ei au căzut grele, ca niște pietre aruncate într-o fântână adâncă. Liniștea s-a așternut peste masă.

A doua zi, la prima oră, Marina s-a trezit hotărâtă. Și-a pus basmaua, și-a tras paltonul și a început să mute valizele singură. A deschis ușa, le-a târât pe hol și le-a lăsat lângă scara blocului. Vecinii au privit cu interes scena, dar nimeni n-a scos un cuvânt.

Când părinții lui Igor s-au trezit, au găsit ușa încuiată și bagajele afară. Marina îi privea din fereastră, cu o hotărâre pe care nu o mai avusese niciodată.

Igor a coborât în fugă, încercând să mai îndrepte situația. Dar era prea târziu. Marina înțelesese ceva esențial: familia nu înseamnă să te lași strivit. Familia înseamnă să pui limite și să-ți păstrezi locul sacru — casa ta.

Și, pentru prima dată după multă vreme, Marina s-a simțit liberă.