Un bărbat de 75 de ani comanda 14 bidoane de apă minerală în fiecare zi

…o cameră plină cu acvarii. Zeci, poate chiar sute. Pe rafturi, pe jos, pe mese improvizate din cutii vechi. În fiecare acvariu înotau pești colorați, de toate mărimile. Unii abia se vedeau, alții aveau culori vii, ca dintr-un vis.

Bătrânul s-a apropiat încet și, cu o voce tremurată, a spus:

— Toți ăștia sunt familia mea.

Am rămas fără cuvinte. În timp ce polițiștii se uitau unul la altul, bătrânul s-a aplecat spre un acvariu mic, cu peștișori aurii, și a început să le vorbească blând, ca unui copil.

— I-am salvat din râurile secate… din locurile unde oamenii aruncă gunoaie. Dacă nu i-aș fi luat eu, ar fi murit toți.

Am privit în jur și am înțeles. Toată apa aceea nu era pentru el. Era pentru micile lui vieți, pe care le hrănea și le îngrijea cu o dedicare care depășea orice închipuire.

Pe perete era lipită o hârtie mototolită, scrisă de mână: „Cei care iubesc viața nu lasă nimic să moară în tăcere.”

Un polițist a încercat să spună ceva despre risipa de apă, dar când a văzut ochii bătrânului, plini de lumină, s-a oprit. În colțul camerei era o sobă mică și o oală de mâncare simplă – semn că omul trăia modest, dar tot ce avea, dădea acelor pești.

M-am simțit rușinat că am bănuit ceva rău. În loc de un criminal, descoperisem un om care și-a dedicat bătrânețea salvării unor vieți uitate.

După ce am ieșit, unul dintre polițiști a spus în șoaptă:
— Oamenii ăștia ar trebui premiați, nu anchetați.

În zilele următoare, am continuat să-i duc apa, dar de data asta intram în casă. Îl ajutam să ridice bidoanele, să schimbe filtrele, iar el îmi povestea despre fiecare pește – pe nume. „Ăsta e Doru, ăsta e Mădălin, iar acolo, în colț, e Doina, cea mai bătrână dintre toți.”

Cu timpul, am observat că mulți copii din sat veneau să-l vadă. Bătrânul îi primea cu drag, le explica răbdător cum se îngrijește un acvariu și le spunea mereu:
— Dacă poți avea grijă de ceva mai mic decât tine, atunci poți avea grijă și de tine însuți.

Într-o zi, însă, am ajuns și nu mi-a mai răspuns nimeni la ușă. Am intrat încet și l-am găsit pe bătrân stând în scaun, privind acvariile. Părea liniștit, cu un zâmbet blând.

Poliția a spus că s-a stins în somn. În jurul lui, apa din acvarii strălucea sub lumina dimineții.

După înmormântare, satul a hotărât să transforme casa lui într-un mic adăpost pentru animale acvatice. Copiii veneau să învețe despre grijă, viață și iubire.

De atunci, de fiecare dată când văd un pește mic într-un râu sau un acvariu, îmi amintesc de el. De omul care nu a avut avere, dar a avut o inimă cât un ocean.

Și cred, din tot sufletul, că acolo sus, Dumnezeu i-a pregătit un lac doar al lui — limpede, liniștit și plin de lumină, unde toate sufletele mici pe care le-a salvat înoată libere.