Fiica mea de 11 ani a venit acasă cu mâna ruptă și plină de vânătăi

Am așezat legitimația pe biroul directorului.

În cameră s-a făcut liniște.

Directorul se apropie timid, o ridică și o privi câteva secunde.

Fața i se albise.

— Doamnă… dumneavoastră sunteți… judecătorul Elena Popescu?

Radu râse scurt.

— Serios? Ea? Hai să fim serioși.

Dar directorul nu mai râdea.

Întoarse legitimația spre el.

— Judecător-șef la Tribunalul Județean.

Radu rămase nemișcat.

Pentru prima dată, încrederea lui începu să se clatine.

Matei ridică ochii de la telefon.

— Tati?

Eu îmi scosesem deja telefonul.

— După cum spuneam… avem dovezile.

Am apăsat pe ecran.

Pe telefon începu să ruleze un videoclip.

Imaginile erau de pe camerele de supraveghere ale școlii.

Se vedea clar scara.

Fiica mea, Ana, urcând cu ghiozdanul în spate.

Și apoi Matei.

O împinge cu ambele mâini.

Ana cade pe scări.

Se aude țipătul.

Telefonul tremura ușor în mâna mea.

— Am primit înregistrarea de la părinții unui copil care a fost martor — am spus calm.

Radu își drese glasul.

— Copiii se mai joacă… exagerezi.

Am ridicat privirea.

— Asta nu este joacă. Este agresiune asupra unui minor.

Directorul înghiți în sec.

Matei părea pentru prima dată neliniștit.

— Tati… eu doar…

Radu ridică mâna.

— Taci.

Apoi se întoarse spre mine, încercând să-și recâștige aroganța.

— Și ce dacă? Crezi că poți face ceva?

Am format un număr.

— Bună ziua, domnule procuror. Da… sunt la Școala „Mihai Eminescu”. Avem dovada video pentru un caz de agresiune asupra unui minor.

Radu încremeni.

— Elena, hai să discutăm ca oameni civilizați.

Nu l-am mai privit.

— Da, copilul are mâna ruptă și comoție. Da, agresorul este identificat.

Matei devenea tot mai palid.

— Tati…

Am închis telefonul.

— Poliția vine în zece minute.

Radu se ridică brusc.

— Nu poți face asta!

L-am privit pentru prima dată direct în ochi.

— Ba pot.

Tăcerea deveni apăsătoare.

Directorul nu mai îndrăznea să respire.

Radu încercă alt ton.

— Elena… putem rezolva asta. Spune cât vrei.

Am zâmbit rece.

— Tocmai ai încercat asta cu cinci mii de lei.

Matei începu să plângă.

— Tati, eu nu vreau la poliție!

Radu își trecu mâna prin păr, nervos.

Pentru prima dată în viața lui, părea speriat.

Zece minute mai târziu, ușa biroului se deschise.

Doi polițiști intrară.

— Bună ziua.

Directorul arătă spre mine.

— Doamna judecător…

Le-am arătat videoclipul.

Unul dintre polițiști dădu din cap.

— Va trebui să luăm declarații.

Matei izbucni în plâns.

Radu încerca să protesteze.

— Este doar un copil!

Polițistul îl privi calm.

— Exact. De aceea legea îl protejează pe cel agresat.

După ce au plecat, biroul rămase gol.

Eu am ieșit din școală și m-am întors la spital.

Ana dormea.

Brațul ei era în ghips.

M-am așezat lângă pat și i-am mângâiat părul.

Când s-a trezit, m-a privit speriată.

— Mama… o să mai vină băiatul acela?

Am zâmbit ușor.

— Nu.

— De ce?

Am sărutat-o pe frunte.

— Pentru că uneori, oamenii cred că banii îi fac mai puternici decât legea.

Ea clipi somnoroasă.

— Și nu e adevărat?

Am strâns-o ușor în brațe.

— Nu, iubito.

— În fața legii, toți sunt la fel.