Un milionar decide să își ducă fiica, care nu rostise niciun cuvânt de când era mică

Victor o privi surprins, neștiind dacă să spună ceva sau nu. Isabela, în schimb, își ridică încet privirea, de parcă vocea aceea i-ar fi trezit o amintire îndepărtată. Cele două fetițe se priveau în tăcere, iar pentru o clipă, lumea din jur păru că dispare.

— Eu sunt Maria, zise fata murdară, cu o sinceritate dezarmantă. Tu cum te chemi?

Victor simți cum i se strânge inima. Deși știa că fiica lui nu răspunde, o parte din el încă spera. O clipă, Isabela nu reacționă. Dar apoi, ceva se schimbă. Degetele ei micuțe strânseră mai tare jucăria, iar buzele i se mișcară ușor.

— I… Isabela, șopti ea.

Victor își duse mâna la gură. Ochii i se umeziră imediat. Auzise acel glas doar în vise. Era slab, tremurat, dar real. Maria zâmbi larg, ca și cum n-ar fi fost deloc surprinsă.

— E un nume frumos! Vrei să te joci cu mine?

Isabela dădu din cap, încet. Pentru prima dată în ani, se ridică de pe bancă. Victor nu-și putea stăpâni emoțiile. Le urmărea cum aleargă printre frunzele căzute, cum râd, cum își țin mâinile. Era o imagine pe care nu credea că o va mai vedea vreodată.

Timpul părea că se oprise. Soarele, vântul, zgomotele parcului – totul dispăruse în fața acelui miracol.

După o vreme, Maria se așeză pe iarbă și începu să deseneze cu o crenguță pe pământ. Trasa linii, cercuri, apoi un soare mare. Isabela se așeză lângă ea și o ajută, completând desenul cu degetele.

Victor se apropie încet.

— Ești tare pricepută, micuțo, spuse el cu voce tremurată.
— Așa m-a învățat mama mea… înainte să plece, răspunse Maria cu un zâmbet stins.

În ochii ei se citea o tristețe adâncă, dar și o lumină pe care Victor nu o mai văzuse de mult la nimeni.

— Unde locuiești, Maria? întrebă el cu grijă.
— Pe unde apuc. Nu am o casă. Dorm lângă gară, dar nu-i rău. Noaptea sunt stele multe, și uneori, un domn bătrân îmi aduce pâine caldă.

Victor își coborî privirea. Nici nu știa ce să spună. Îl lovea gândul că, deși avea totul – bani, casă, mașini – nu reușise să-și salveze fiica din tăcere. Și totuși, această fetiță, venită de nicăieri, o făcuse să vorbească.

Apoi Isabela întinse mâna și îi dădu ursulețul ei. Jucăria ruptă, murdară, dar prețioasă.

— Ține-l, spuse ea încet. Acum era voce clară, sigură.

Maria îl primi cu ochii mari, uimiți. Îl strânse la piept, zâmbind.

— Ești sigură? întreabă Victor, cu lacrimi în ochi.
— Da, tati.

Cuvântul acela îl doborî. Se lăsă pe bancă, simțind cum tot ce era greu în el se topește. Ani întregi de tăcere, durere și neputință se sfârșeau acolo, în mijlocul parcului.

Maria se ridică, se scutură de praf și zise:
— Trebuie să plec acum. Dar nu plânge, domnule. Ea o să fie bine.

Victor ar fi vrut să o oprească, să o ducă acasă, să o ajute. Dar când clipi, fetița dispăruse printre oameni. Parcă nici nu fusese acolo.

Isabela se așeză din nou pe bancă și privi cerul.
— Tati, crezi că o mai vedem?
— Poate… dar uneori îngerii vin doar o dată, ca să ne aducă aminte că nu e niciodată prea târziu să vorbim din nou.

Vântul adia ușor. Frunzele dansau, iar undeva, departe, un copil râdea. Pentru Victor și Isabela, ziua aceea nu mai era una obișnuită. Era ziua în care tăcerea s-a transformat în speranță.