Copiii mei lacomi credeau că sunt doar o bătrână neputincioasă, o piedică între ei și averea mea

Vântul rece bătea printre ramuri, iar frunzele foșneau ca niște șoapte din altă lume. Mă durea fiecare încheietură, dar nu era durerea fizică cea care mă sfâșia. Era trădarea. Propriii mei copii. Carnea din carnea mea. Crescuți cu dragoste, cu sacrificii, cu pâine ruptă în trei. Iar acum mă lăsaseră să mor legată de un copac.

Am privit spre cer. Luna se strecura printre nori, palidă, de parcă se rușina să fie martoră. Îmi venea să țip, dar vocea mi se pierduse în nodul de lacrimi care îmi strângea gâtul. În loc de strigăt, a ieșit un suspin.

„Doamne,” am șoptit, „dacă ăsta e sfârșitul meu, măcar fă să se afle adevărul.”

Orele au trecut greu. Pădurea părea vie. Se auzeau trosnituri, foșnete, pași de animale. Mi-am adus aminte de poveștile din copilărie, când dormeam în dormitorul orfelinatului, iar fetele se speriau de bufnițe. Ironia era amară – crescusem acolo fără familie, și iată-mă, la bătrânețe, tot singură.

Când zorii au început să lumineze, auzeam deja motorul unei mașini. Mă gândeam că s-au întors, dar n-a fost așa. Un tractor bătrân, condus de un moș cu o beretă pe cap, se apropia încet.

„Maică, da’ ce-i asta?” a strigat el, oprind și coborând. „Cine te-a legat, femeie dragă?”

Lacrimile mi s-au scurs pe obraz. „Copiii mei…” am spus abia auzit.

Omul a scos cuțitul din buzunar și mi-a tăiat frânghia. Tremuram toată. M-a dus în tractor, mi-a dat o haină peste umeri și m-a dus direct la postul de poliție din sat.

Câteva ore mai târziu, în oraș, poliția îi aresta pe toți trei. Când i-au adus la secție, Monica a încercat să pară calmă. „Mamă, nu înțelegi… voiam doar să te speriem.”

„M-ați speriat destul o viață întreagă,” i-am spus. „De acum, o să vă sperie legea.”

Procesul a fost rapid. Niciunul dintre ei nu a arătat căință. Dar pentru prima dată, eu m-am simțit ușoară. Liberă.

La câteva luni după, am revenit la orfelinatul din care plecasem cândva cu o valiză și un vis. Am privit copiii care alergau prin curte, râzând. M-am așezat pe o bancă și am închis ochii. În sfârșit, simțeam că tot ce făcusem în viață ajunsese acolo unde trebuia.

Averea mea fusese donată, firma condusă de Ana mergea mai bine ca oricând, iar eu – eu eram doar o bătrână care trăia în liniște, cu conștiința curată.

Într-o seară, când apusul colora cerul în roșu, o fetiță s-a apropiat și mi-a întins o floare.

„Pentru dumneavoastră, doamnă Barbara,” a zis ea.

Am luat floarea și am zâmbit. „Mulțumesc, draga mea. Știi, uneori trebuie să pierzi tot ca să afli ce înseamnă, de fapt, să trăiești.”

Și atunci am înțeles: bogăția nu fusese niciodată în conturi, ci în inimă. Iar acolo, în acel loc plin de râsete de copii, sufletul meu se întorsese, în sfârșit, acasă.