DOMNULE, FIICA DUMNEAVOASTRĂ ESTE ÎN VIAȚĂ

Mihai rămase câteva clipe fără cuvinte.

Privirea îi alunecă spre mormânt, apoi spre băiat.

Apoi spre cățelușa albă, care îl privea atent, ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt.

În pieptul lui se ducea o luptă cumplită.

Rațiunea îi spunea că e o prostie.

Dar inima…

Inima îi șoptea altceva.

— Așteaptă aici, spuse el în cele din urmă.

Vocea îi era răgușită.

Se întoarse și porni grăbit spre mașină.

În portbagaj avea o cutie.

O cutie pe care nu avusese puterea s-o deschidă de doi ani.

Când ridică capacul, mirosul de copilărie îl lovi ca o furtună.

Rochițe mici.

Un ursuleț.

Și un pulover roz.

Preferatul Mariei.

Îl strânse în mâini și simți cum lacrimile îi curg din nou.

Se întoarse spre băiat și i-l întinse.

Andrei îl puse jos, lângă nasul Lunei.

Cățelușa adulmecă atent.

Apoi ridică brusc capul.

Și începu să tragă de lesă.

— A găsit mirosul, spuse băiatul.

— Haideți!

Mihai nici nu mai gândea.

Urcară toți trei în mașină.

Andrei stătea în față, ținând lesa.

Luna scotea sunete scurte și agitate.

— La stânga… acum drept… încet…

După aproape douăzeci de minute, ajunseră într-un cartier vechi de la marginea orașului.

Case mici.

Garduri ruginite.

Curți tăcute.

Luna începu să tragă tot mai tare.

Se opri brusc în fața unei porți verzi.

Începu să latre.

Insistent.

Mihai simți cum îi îngheață sângele.

Poarta se deschise puțin.

O femeie ieși pe jumătate.

— Ce vreți?

Vocea ei tremura.

Dar Luna lătra și mai tare.

În clipa următoare…

din curte se auzi o voce mică.

— Tati?

Mihai simți că lumea se oprește.

Poarta se deschise larg.

Și acolo…

în mijlocul curții…

stătea Maria.

Mai înaltă.

Mai slabă.

Dar era ea.

Cu ochii aceia mari și luminoși.

Fetița alergă spre el.

— Tati!

Mihai căzu în genunchi și o strânse în brațe.

Plângea.

Ea plângea.

Totul se învârtea.

Mai târziu, poliția avea să descopere adevărul.

Femeia care o luase lucra la spital.

În ziua accidentului fusese haos.

Confuzie.

Documente încurcate.

Iar ea… care pierduse un copil cu ani în urmă…

o luase pe Maria.

Convinsă că nimeni nu va observa.

Dar două lucruri nu pot fi ascunse pentru totdeauna.

Adevărul.

Și mirosul pe care îl cunoaște un câine.

În seara aceea, Mihai stătea pe bancă în fața casei, cu Maria în brațe.

Iar lângă ei, Andrei și Luna.

— Dacă nu erai tu… șopti Mihai.

Băiatul ridică din umeri.

— Luna a găsit-o.

Cățelușa dădea liniștită din coadă.

Mihai o mângâie pe cap.

— Nu.

Ați găsit-o amândoi.

Și pentru prima dată după doi ani…

casa lui nu mai era tăcută.

Era plină de râsete.