Cât mai ai de gând să stai întinsă? Mâine vin musafirii

Maria a rămas câteva secunde nemișcată pe patul de spital.

Ușa salonului era întredeschisă, iar Ion deja ieșise pe hol, convins că ea îl va urma. Pentru el totul părea simplu: o lua acasă, ea gătea, iar masa de sărbătoare se ținea ca în fiecare an.

Dar în Maria ceva se schimbase.

Pentru prima dată după mulți ani, liniștea salonului i-a dat timp să se gândească la ea însăși.

La toate serile în care venea obosită de la serviciu și totuși se apuca de gătit.

La toate mesele pline, la care ea nici măcar nu apuca să stea jos.

La toate momentele când cineva spunea: „Maria gătește dumnezeiește”, iar ea doar zâmbea și mai aducea un platou.

Și la faptul că nimeni nu observase că ea aproape că se prăbușise de oboseală.

Doctorul intră atunci în salon.

— Doamnă Maria, cum vă simțiți azi?

Femeia a ridicat privirea.

— Mai bine… cred.

Medicul a zâmbit ușor, apoi s-a uitat la fișa ei.

— Sincer să fiu, ați ajuns aici la limită. Epuizare puternică, febră mare, organismul complet slăbit. Dacă mai continuați în ritmul ăsta, nu e bine deloc.

Maria a înghițit în sec.

— Soțul meu mă așteaptă jos… vrea să merg acasă. Mâine vin musafiri.

Doctorul a ridicat sprâncenele.

— Să mergeți acasă? Astăzi?

A închis dosarul și a spus calm:

— Eu nu vă dau externare.

Maria a simțit, pentru prima dată după multe zile, că poate respira.

— Dar dacă insist?

— Atunci semnați pe propria răspundere. Dar eu, ca medic, vă spun clar: aveți nevoie de odihnă. Nu de gătit pentru zece persoane.

Cuvintele lui au căzut în liniștea camerei ca niște pietre.

Maria s-a uitat spre geam. Afară ningea liniștit.

În minte i-au apărut imaginile de acasă: masa lungă de pe verandă, farfurii peste farfurii, sarmale, friptură, salată boeuf, cozonaci.

Și ea alergând de la aragaz la masă.

Deodată a zâmbit.

— Domnule doctor… atunci rămân.

După zece minute telefonul ei suna.

Ion.

Maria a răspuns liniștită.

— Unde ești? Te aștept de jumătate de oră! — se auzi vocea lui iritată.

— Ion… eu nu plec azi.

— Cum adică nu pleci?

— Doctorul nu mă externează.

— Și ce dacă?! Ieși pe semnătură!

Maria a respirat adânc.

— Nu.

Pe partea cealaltă a telefonului s-a făcut liniște.

— Cum adică… nu?

Pentru prima dată în mulți ani, Maria a spus ceva ce nu mai spusese niciodată.

— Pentru că sunt obosită, Ion. Foarte obosită. Și pentru prima dată am de gând să mă gândesc la mine.

— Dar musafirii?!

— Vor mânca ce ai gătit tu.

Ion a pufnit nervos.

— Eu?!

— Da. Tu. Sau Olga. Sau comandați de la restaurant.

Câteva secunde nu s-a auzit nimic.

— Serios vorbești?

Maria a zâmbit ușor.

— Foarte serios.

A închis telefonul.

Pentru prima dată după ani întregi, nu se simțea vinovată.

Seara, asistenta i-a adus un ceai cald.

Maria stătea sprijinită de pernă și privea cum ninsoarea se așterne peste oraș.

În același timp, acasă la ea era agitație.

Ion se învârtea prin bucătărie.

Olga încerca să facă salata boeuf.

Cineva ardea friptura.

Copiii râdeau.

Masa nu mai arăta perfect ca în fiecare an.

Dar oamenii tot stăteau la povești.

Și pentru prima dată după mult timp, Maria nu era în picioare lângă aragaz.

Era liniștită.

După câteva zile, când s-a întors acasă, Ion a întâmpinat-o în prag.

Casa era în regulă.

Dar ceva era diferit.

Ion s-a scărpinat stânjenit în ceafă.

— Știi… salata nu ne-a ieșit ca a ta.

Maria a zâmbit.

— Nu mă mir.

— Și… e cam greu să gătești pentru atâția.

Maria a ridicat sprâncenele.

Ion a oftat.

— Poate… data viitoare… facem mai simplu. Doar noi.

Maria s-a uitat la el câteva secunde.

Apoi a intrat în casă.

— Așa da, Ioane.

Și pentru prima dată, sărbătorile lor au început să semene cu ceva mult mai important decât o masă plină.

Au început să semene cu o familie.