Deținutul din celulă își bătea joc de un bătrân de 75 de ani

Pantelimon nu spuse nimic. Se uită în tăcere la ceaiul care se scurgea încet pe podeaua murdară, apoi ridică privirea spre Costică. În ochii lui nu era frică, ci o liniște adâncă, din aceea care te face să te neliniștești fără să știi de ce.

Restul deținuților, obișnuiți cu scandalurile din celulă, se prefăceau că nu văd nimic, dar unii simțeau că se întâmpla ceva ciudat. Moșul acela nu era un simplu bătrân, oricât de firav părea.

Noaptea coborî peste închisoare. Zgomotele se stinseră, iar lumina becului pal se legăna în ritmul respirației celor adormiți. Doar Pantelimon stătea treaz, cu ochii deschiși, privind tavanul. În tăcerea aceea densă, auzea fiecare pas al gardianului, fiecare foșnet de pătură.

Când totul deveni liniște deplină, se ridică încet, fără zgomot. Picioarele îi tremurau, dar privirea îi era hotărâtă. Se apropie de patul lui Costică, care dormea pe spate, cu gura întredeschisă.

Bătrânul se aplecă ușor și șopti:
— Ți-am spus, băiete, că mi-am ispășit pedeapsa în viață… dar n-ai vrut să înțelegi.

Apoi, din buzunarul hainei vechi scoase o mică cruciuliță de metal, legată cu sârmă. O atinse de frunte, ca un semn de iertare, și o puse pe pieptul adormitului.

Dimineața, gardienii deschiseră celula și rămăseseră înmărmuriți. Costică era întins pe pat, cu ochii deschiși și fața palidă, iar pe pieptul lui strălucea cruciulița moșului. Nu avea nicio rană, nicio urmă de violență. Pur și simplu… nu mai era.

Restul deținuților tăceau. Niciunul nu îndrăznea să-l privească pe Pantelimon. Doar el stătea liniștit în colțul lui, cu mâinile împreunate și o expresie blândă pe chip, ca și cum ar fi știut că ceva s-a terminat.

Un tânăr deținut, care abia intrase în celulă, șopti cu teamă:
— Ce s-a întâmplat?

Unul dintre vechii locatari răspunse încet:
— Moșul ăsta… a fost părinte înainte să ajungă aici. Și se zice că fiul lui… a murit în bătaie, din cauza unuia ca ăla de aseară.

De atunci, nimeni nu i-a mai spus nimic urât lui Pantelimon Ion. Toți îl salutau cu respect, iar gardienii îi lăsau mereu o cană cu ceai cald la ușă.

Când, peste câteva luni, a venit ziua eliberării lui, toată secția s-a adunat la gratii. Moșul s-a oprit, i-a privit pe fiecare și a spus doar atât:
— Respectul nu se cere, băieți. Se câștigă… dar uneori, se plătește scump.

Apoi a ieșit din poarta închisorii încet, sprijinit în baston, cu soarele răsărind în spatele lui. Și, pentru prima dată în mulți ani, în închisoarea aceea grea s-a făcut o liniște de parcă timpul însuși se oprise.