În ziua nunții mele, soacra mi-a înmânat un bilet: am fugit pe ușa din spate și am dispărut timp de 15 ani.

În cei 15 ani de tăcere, am învățat să trăiesc sub o altă identitate. M-am mutat într-un sat mic din Apuseni, unde toți își cunosc vecinii, dar nimeni nu pune întrebări. M-am angajat ca învățătoare într-o școală rurală, iar oamenii m-au cunoscut ca Andreea Pop. Fusesem mereu bună cu copiii. Iar în simplitatea lor, mi-am găsit refugiul.

În fiecare noapte, mă întrebam dacă el mă căuta. Dacă citise biletul pe care lăsasem în spatele ușii unei cabane din curtea conacului, scris pe o foaie de agendă:
„Știu ce plănuiai. Mulțumesc pentru lecție.”

Anii au trecut și nu m-am mai uitat înapoi. Până într-o zi de toamnă, când o fetiță nouă a venit la școală. Era tăcută, dar curioasă, cu păr negru și ochi mari, albaștri. Se numea Irina, iar când mama ei a venit să o ia la finalul zilei, am înghețat.

Femeia semăna izbitor cu cumnata lui Sergiu. Mai tânără, dar cu aceleași trăsături. Ne-am privit câteva secunde. Apoi ea a spus:

— Tu ești… Anastasia, nu-i așa?

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Nu mai eram în siguranță.

— Nu știu despre ce vorbiți. Vă confundați.

— El încă te caută, știi? N-a renunțat niciodată. Dar nu ca să te ierte. Ci ca să încheie ce a început.

A plecat fără alt cuvânt.

În noaptea aceea, am făcut bagajul. Am scris o scrisoare pentru directoare și una pentru Irina. A doua zi, la primele ore ale dimineții, am urcat într-un tren spre o direcție necunoscută. Din nou.

Dar de data asta nu mai eram fata speriată din rochie albă.

Eram o femeie care supraviețuise unei tentative de manipulare, de distrugere. Eram cineva care învățase cum să fugă, dar și cum să lupte.

Și știam că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă întorc și să pun capăt coșmarului.

Dar nu ca victimă.

Ci ca femeia care nu se mai lasă păcălită de niciun zâmbet.