M-am întors și sunt gata să te iert

Andrei a rămas nemișcat în prag.

Pentru câteva clipe nu a știut ce să spună. Își imaginase scena întoarcerii cu totul altfel: el intră, Marina plânge, îl iartă, iar viața lor începe din nou.

Dar acum totul era dat peste cap.

Bărbatul acela în vârstă stătea liniștit la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate peste ceașca de cafea, de parcă ar fi fost acolo de ani de zile.

Victor l-a privit atent.

— Deci tu ești Andrei.

Vocea lui era calmă, dar rece.

Andrei a înghițit în sec.

— Da… eu sunt.

— Soțul Marinei.

Marina a zâmbit ușor.

— Fostul soț.

Andrei s-a întors brusc spre ea.

— Cum adică fostul?!

Marina și-a sprijinit coatele pe masă și l-a privit liniștit.

— Foarte simplu. Ai plecat acum șase luni. Ți-ai făcut bagajele, ai trântit ușa și ai spus că ai nevoie de aer.

Andrei a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat.

— Eu nu am spus că divorțăm…

— Nici nu trebuia, — a răspuns Marina calm. — Uneori plecarea spune tot.

Victor a sorbit încet din cafea, fără să-și ia ochii de la Andrei.

— Știi, tinere, — a spus el după câteva secunde — eu am pierdut douăzeci și opt de ani din viața fiicei mele. Nu am fost lângă ea când a crescut. Nu am fost lângă ea când s-a măritat.

S-a oprit o clipă.

— Dar acum sunt aici. Și recuperez timpul pierdut.

Andrei a simțit că îl strânge ceva în piept.

— Eu am venit să îmi cer iertare…

Marina l-a privit atent.

— Serios?

— Da. Am greșit. Am crezut că… că altundeva va fi mai bine.

Victor a ridicat ușor din sprâncene.

— Și n-a fost?

Andrei a zâmbit amar.

— Nu.

În bucătărie s-a lăsat liniștea.

Pe aragaz fierbea ceva ușor. Miros de scorțișoară și mere coapte plutea în aer.

Exact mirosul de acasă.

Andrei s-a uitat la Marina.

— Îmi pare rău. Am fost prost. Hai să o luăm de la capăt.

Marina a rămas tăcută câteva secunde.

Apoi s-a ridicat și a mers spre fereastră.

A privit afară — pe strada liniștită, pe care cădeau frunze de toamnă.

Când s-a întors, ochii ei erau calmi.

— Știi ce e ciudat, Andrei?

— Ce?

— Că în cele șase luni în care ai lipsit… viața nu s-a oprit.

Andrei a simțit cum îl cuprinde neliniștea.

— Ce vrei să spui?

Marina a zâmbit ușor.

— Am început să trăiesc.

S-a așezat din nou la masă, lângă tatăl ei.

— Am mers la cursuri de pictură. Am redecorat apartamentul. Am învățat să beau cafeaua fără grabă.

Victor a completat liniștit:

— Și a învățat să nu mai accepte oameni care pleacă atunci când devine greu.

Andrei a simțit că i se taie respirația.

— Marina… eu chiar vreau să repar totul.

Marina s-a uitat direct în ochii lui.

— Unele lucruri nu se repară.

El a făcut un pas înainte.

— Măcar încearcă…

Marina s-a ridicat și a mers spre ușă.

A deschis-o.

— Andrei… ai plecat o dată de bunăvoie.

Vocea ei era calmă, dar fermă.

— Acum te rog să pleci a doua oară.

Andrei a rămas câteva secunde în mijlocul holului.

Apoi s-a uitat la paltonul străin de pe cuier.

La căciula gri.

La casa care nu mai era a lui.

A înțeles.

A luat încet buchetul de lalele pe care îl adusese.

Le-a pus pe masă.

— Pentru tine.

Marina a zâmbit ușor.

— Mulțumesc.

Andrei a ieșit.

Ușa s-a închis liniștit în urma lui.

În bucătărie, Victor a privit-o pe Marina.

— Ești bine?

Marina a luat o lalea din buchet și a pus-o într-un pahar cu apă.

Apoi a zâmbit.

— Acum da.