Doamnă Galina, înțelegeți că mărturia dumneavoastră

Galina a inspirat adânc. În sală se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete și foșnetul hârtiei din fața judecătoarei.

Igor continua să zâmbească.

Zâmbetul acela îl știa de când era copil. Un zâmbet care spunea: „Lasă, mamă, rezolvi tu.”

De fiecare dată rezolvase.

Când a spart geamul vecinului jucând fotbal pe uliță.
Când a venit acasă cu pumnii juliți după ce bătuse un băiat din cartier.
Când a fost chemată la școală pentru că împinsese o colegă pe scări.

De fiecare dată ea spusese aceeași frază:

„Băiatul meu nu face așa ceva.”

Dar acum, în sala aceea rece, pentru prima dată în viața ei, Galina simțea că povara acelor cuvinte o apasă pe piept ca o piatră.

Privirea i-a alunecat spre Svetlana.

Fata stătea ghemuită, cu ochii în podea. Părea mai mică decât era. De parcă viața o micșorase.

Galina își amintea ziua în care Igor o adusese acasă.

— Mamă, ea e Svetlana. Ne căsătorim.

Fata venise cu o prăjitură făcută în casă și cu obrajii roșii de emoție. Vorbea încet și politicos.

— Să vă trăiască băiatul, doamnă, spusese ea.

Atunci Galina fusese mulțumită. O fată cuminte, din familie bună.

La început totul părea normal.

Dar după un an au început certurile.

Prima dată când Svetlana a venit cu ochiul învinețit, Igor spusese:

— A căzut pe scări.

Galina a dat din cap și a tăcut.

A doua oară fata a venit cu buza spartă.

— Mamă, s-a lovit de dulap, spusese Igor.

Galina a tăcut din nou.

A treia oară, într-o seară de iarnă, Svetlana a venit la ea acasă plângând.

— Mamă… nu mai pot…

Galina îi pusese ceai fierbinte în față și spusese doar atât:

— În fiecare familie mai sunt certuri. Trece.

Dar în noaptea aceea, după ce fata plecase, Galina nu dormise.

Pentru că știa.

Știa foarte bine.

Știa că Igor ridica mâna.

Și totuși tăcuse.

Acum, în sala de judecată, toate acele tăceri îi răsunau în cap.

Judecătoarea o privi din nou.

— Doamnă Galina, spuneți ce s-a întâmplat în seara aceea.

Galina își strânse mâinile.

— În seara aceea… am fost la ei acasă.

Igor se încruntă ușor. Zâmbetul i se subțiase.

— Am auzit țipete pe scara blocului… continuă ea. Când am intrat… Igor o lovea.

Un murmur a trecut prin sală.

Igor a sărit în picioare.

— Mamă! Ce faci?!

Vocea lui era tăioasă, plină de furie.

Dar Galina nu se mai opri.

— O lovea cu pumnii… și ea căzuse jos. Am încercat să-l opresc… dar m-a împins.

Svetlana ridică încet privirea.

Pentru prima dată se uită direct la Galina.

În ochii fetei nu era ură.

Era doar oboseală.

Galina simți cum i se umezescc ochii.

— Toată viața l-am apărat… spuse ea cu voce tremurată. Dar adevărul e că l-am stricat. L-am învățat că poate face orice și nu plătește pentru nimic.

Igor lovi cu pumnul în masa din fața lui.

— Taci!

Dar era prea târziu.

Galina își îndreptă spatele.

— Fiul meu este vinovat.

Cuvintele au căzut în sală ca niște pietre.

Igor o privea de parcă nu o mai văzuse niciodată.

Judecătoarea își notă ceva pe hârtie.

Procesul s-a încheiat după încă o oră.

Când verdictul a fost rostit, Igor a primit patru ani de închisoare.

În timp ce jandarmii îl duceau spre ușă, el s-a întors o clipă.

Privirea lui era plină de furie.

— Nu mai am mamă, a spus printre dinți.

Galina nu a răspuns.

A rămas pe bancă, cu mâinile în poală.

După ce sala s-a golit, cineva s-a apropiat încet.

Svetlana.

Fata stătea stângaci, cu brațul încă în eșarfă.

— Mulțumesc… șopti ea.

Galina ridică privirea.

Pentru prima dată după mulți ani, simțea că respiră cu adevărat.

Uneori iubirea nu înseamnă să aperi.

Uneori iubirea înseamnă să spui adevărul.

Chiar dacă doare.