În drum spre magazin, Ana a recunoscut deodată o femeie în vârstă care venea din sens opus

Ana s-a apropiat încet.

— Bună ziua…

Femeia și-a șters lacrimile.

— Ana… iartă-mă… te rog, iartă-mă.

Ana a rămas fără cuvinte.

Toți acei ani de durere îi treceau prin fața ochilor.

— De ce acum? a întrebat încet.

Mama lui Dinu a început să plângă și mai tare.

— Pentru că am trăit zece ani cu povara unei greșeli pe care nu o mai pot îndrepta.

Au intrat împreună pe banca din fața magazinului.

Femeia a început să povestească.

În dimineața nunții, ea îl obligase pe Dinu să aleagă.

Ori familia.

Ori Ana.

Îl amenințase că îl dezmoștenește și că nu-l va mai considera fiul ei.

— A cedat… dar n-a încetat niciodată să te iubească.

Ana a simțit că i se taie respirația.

— Unde este acum?

Femeia a lăsat privirea în pământ.

— Nu s-a însurat niciodată.

După ce ai plecat, a încercat ani întregi să afle unde ești.

N-a reușit.

Și-a vândut partea din afacerea familiei și s-a mutat într-un oraș din apropiere.

Acum are o mică fermă.

Trăiește singur.

În fiecare an, în prima sâmbătă din octombrie, merge la biserica unde trebuia să vă căsătoriți.

Ana nu și-a putut opri lacrimile.

Femeia a scos din geantă un plic îngălbenit.

— Este ultima scrisoare pe care a încercat să ți-o trimită.

N-am avut curajul să i-o dau poștașului.

Am ascuns-o.

Ana a deschis plicul cu mâinile tremurânde.

Pe prima pagină scria:

„Dacă vei citi vreodată aceste rânduri, să știi că n-am plecat pentru că nu te-am iubit. Am plecat pentru că n-am fost suficient de puternic să lupt pentru noi. Și voi regreta asta toată viața.”

Ana a închis ochii.

Zece ani de furie se transformaseră, într-o clipă, în tristețe.

— Mai este acasă? a întrebat.

Femeia a zâmbit printre lacrimi.

— Da.

În aceeași după-amiază, Ana a pornit spre ferma lui Dinu.

El lucra în grădină.

Când a ridicat privirea și a văzut-o, a rămas nemișcat.

Pentru câteva secunde, niciunul nu a spus nimic.

Apoi Dinu a șoptit:

— Chiar ești tu…?

Ana a făcut un pas înainte.

— Am venit doar să aflu adevărul.

Au vorbit ore întregi.

Despre greșeli.

Despre anii pierduți.

Despre mama ei.

Despre scrisoarea care nu ajunsese niciodată la destinație.

Niciunul nu putea recupera timpul pierdut.

Dar au înțeles că, uneori, cea mai grea povară nu este despărțirea.

Ci o minciună spusă de alții, care desparte două suflete pentru o viață întreagă.

În lunile care au urmat, au început să se revadă.

Încet.

Fără promisiuni.

Fără grabă.

Pentru că dragostea adevărată poate fi rănită de timp.

Dar, uneori, nu moare niciodată cu adevărat.