Dar ce-ți mai trebuie, mamă? Tu ai de toate!

În cameră s-a făcut liniște, de parcă cineva ar fi oprit brusc tot aerul.

Nicolae a fost primul care și-a revenit.

— Ți-ai cumpărat… mașină? — a întrebat, de parcă nu înțelesese bine.

Am dat din cap și am mai luat o gură de ceai, calmă.

— Da. Din banii mei. Munciți.

Fata mea a zâmbit strâmb.

— Și… nu ne-ai spus nimic?

— Dar de ce? — am întrebat simplu. — Voi îmi spuneți tot?

Băiatul a lăsat furculița jos.

— Mamă, nu e frumos să vorbești așa…

Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: nu vină, nu rușine… ci liniște.

— Nu e frumos? — am repetat. — Dar ce e frumos? Să vină mama acasă după 15 ani și să nu primească nici măcar un „La mulți ani”? Să fie bună doar când dă bani?

Nimeni nu mai zicea nimic.

Cuscrii se uitau în jos, în ceașcă.

Fata mea încerca să spună ceva, dar nu-i ieșea.

M-am ridicat încet.

— Știți ceva? Eu toată viața am trăit pentru voi. Pentru nevoile voastre, pentru dorințele voastre. Dar niciodată nu m-a întrebat nimeni ce vreau eu.

M-am oprit puțin.

— Ei bine… acum știu.

M-am dus în hol și am luat cheile.

Le-am pus pe masă.

— Asta e mașina mea. Și știți ce mai e al meu? Timpul meu.

Nicolae s-a ridicat brusc.

— Unde pleci?

L-am privit direct în ochi.

— Să trăiesc.

Am ieșit fără să mă uit înapoi.

Aerul de afară era rece, dar parcă mai ușor de respirat decât tot ce fusese în casă.

M-am urcat în mașină și am pornit motorul.

Pentru prima dată, nu mă grăbeam nicăieri pentru altcineva.

Am condus fără direcție, doar înainte.

După vreo jumătate de oră, am oprit lângă un câmp. Era liniște. Totală.

Mi-am sprijinit fruntea de volan și… am început să plâng.

Dar nu era plânsul ăla de neputință.

Era altceva.

Ca și cum, în sfârșit, mă eliberasem.

După câteva minute, m-am șters la ochi și am zâmbit.

Am scos telefonul și am sunat o prietenă veche.

— Auzi, Mario… mai e valabilă oferta aia? Cea cu mica pensiune de la munte?

A râs.

— Am știut eu că o să vii la mintea ta!

— Vin, — i-am spus. — De data asta, pentru mine.

Am închis și am pornit din nou.

În oglinda retrovizoare, casa rămăsese undeva în urmă.

Dar, pentru prima dată în viață, nu simțeam că pierd ceva.

Simțeam că, în sfârșit… câștig.