Soția mea a murit acum câțiva ani. În fiecare lună îi trimiteam 1.500 de lei mamei ei

…Dar când am ajuns în fața porții, m-am oprit.

Nu era nimic cum îmi aminteam.

Casa părea… părăsită.

Gardul era scorojit, poarta atârna într-o parte, iar în curte iarba crescuse până la genunchi. Nici urmă de lumină, nici urmă de viață.

Inima mi-a început să bată mai tare.

Am împins poarta. A scârțâit lung, ca într-un film prost.

— Tanti Clara? am strigat.

Nimic.

Am mai făcut câțiva pași.

Ușa casei era încuiată cu lacăt.

M-am uitat în jur, complet pierdut.

— Nu se poate… am șoptit.

Atunci am auzit un glas din spate.

— Pe cine căutați?

M-am întors brusc. Un bărbat în vârstă, cu o șapcă trasă pe ochi, se uita la mine de peste gardul vecin.

— Pe tanti Clara… locuiește aici, nu?

Omul a încremenit o secundă. Apoi a dat din cap încet.

— A locuit…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cum adică… a locuit?

— A murit acum patru ani, băiete.

Am rămas fără aer.

— Nu… nu are cum… eu… eu îi trimit bani în fiecare lună…

Bărbatul s-a încruntat.

— Ce bani?

M-am apropiat de gard, simțind cum îmi tremură mâinile.

— 1.500 de lei… de cinci ani… pentru ea…

Omul a scos un oftat greu.

— După ce a murit, a venit nepotu-său. Unul… cum să zic… mai șmecher. A zis că se ocupă el de casă. A stat o vreme pe aici… după aia a dispărut.

În momentul ăla, ceva s-a rupt în mine.

— Nepot…? am întrebat încet.

— Da. Al fratelui ei. Nu știu exact. Dar știu că umbla cu tot felul de combinații.

Am simțit cum mi se învârte lumea.

Cinci ani.

Cinci ani în care eu credeam că ajut…

Cinci ani în care cineva îmi lua banii.

M-am sprijinit de gard.

— Știți cum îl cheamă? am întrebat.

— Ionuț… sau ceva de genul.

Am scos telefonul cu mâinile tremurânde. Am intrat în aplicația băncii. Am deschis detaliile contului.

Numele titularului…

Nu era Clara.

Era Ionuț C.

Mi s-a făcut rău.

Toate mesajele alea scurte de „Mulțumesc, Dumnezeu să te binecuvânteze”…

Nu erau de la ea.

Erau de la el.

Am simțit o furie cum n-am mai simțit niciodată.

Dar, în același timp… și o liniște ciudată.

Pentru prima dată în cinci ani, adevărul era clar.

Marina nu mai era.

Tanti Clara nu mai era.

Doar eu rămăsesem blocat într-o promisiune făcută unui trecut care nu mai exista.

Am închis telefonul.

Am tras aer adânc în piept.

— Mulțumesc… i-am spus bătrânului.

Am privit încă o dată casa.

Apoi m-am întors și am plecat.

În mașină, înainte să pornesc, am intrat din nou în aplicație.

Am anulat transferul automat.

Degetul mi-a stat o clipă pe ecran.

Apoi am apăsat.

Și, pentru prima dată după mult timp…

Nu m-am simțit vinovat.

M-am simțit liber.