Soțul meu mergea suspect de des la mama lui…

Am rămas nemișcată în fața ferestrei, cu inima cât un purice. În casă nu era doar soacra mea, ci și o femeie tânără, cu părul lung și negru, care îi zâmbea lui Sandu în timp ce îi punea o farfurie pe masă. El râdea, relaxat, ca și cum ar fi fost acasă.

Mi s-au înmuiat genunchii. Nu știam ce să cred. M-am retras puțin, ascunsă după gard, și am privit din nou. Femeia se apropia de el, iar Sandu i-a atins mâna. Atât mi-a trebuit. Mi s-a făcut negru în fața ochilor.

Am stat acolo câteva minute, tremurând. Apoi m-am întors la mașină, cu lacrimile curgând pe obraji. Pe drum, am jurat că n-o să fac nicio scenă până nu aflu adevărul. Nu voiam să fiu una dintre femeile care explodează fără dovezi. Dar, în adâncul meu, simțeam că ceva se rupe.

Câteva zile mai târziu, am mers la el acasă, sub pretextul că trebuia să-i duc ceva mamei lui. Când am intrat, femeia aceea era iar acolo. De data asta, m-a privit direct, fără pic de jenă.

— Bună ziua, a zis ea zâmbind fals. Eu sunt Mădălina, verișoara lui Sandu.

Verișoară? Pe bune? Soacra mea s-a înroșit, iar Sandu s-a bâlbâit. Niciunul nu se aștepta să apar. Am zâmbit, dar în mine mocnea o furtună.

După ce am plecat, m-am dus direct la un prieten comun, un tip care locuia în același oraș. Nu i-am spus tot, doar am întrebat, cu un aer indiferent:

— Auzi, știi ceva de Sandu, când vine pe aici?

Omul m-a privit lung, apoi a oftat.
— Ar fi bine să stai jos, Maria. Nu merge doar la mama lui. Stă la o femeie divorțată, care are un copil mic. Toată lumea de pe stradă știe…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. N-am zis nimic. Am plecat, am condus ore întregi fără țintă. În mintea mea răsunau aceleași cuvinte: „Toată lumea știe.”

Seara, am intrat în casă, am privit fotografiile de pe perete — zâmbetele noastre, vacanțele, aniversările. Totul părea o minciună. Am strâns din dinți și am luat o hotărâre: n-am să mai plâng.

A doua zi, când a venit acasă, l-am așteptat cu masa pusă. Părea obosit, dar zâmbea.
— Ce surpriză, dragă mea! A zis, sărutându-mă pe frunte.

L-am privit în ochi și am spus calm:
— Am fost la mama ta. Și am cunoscut-o pe „verișoara” Mădălina.

Zâmbetul i-a înghețat. N-a spus nimic. Doar și-a dat seama că jocul s-a terminat.

În loc să țip, am scos din geantă o foaie. Era un plic cu acte de divorț. Le-am pus pe masă, lângă farfuria cu sarmale.
— Poți să rămâi cu ea, Sandu. Eu am terminat.

A rămas mut. A încercat să spună ceva, dar am ridicat palma.
— Nu mai are rost. Eu am fost sinceră. Tu, nu.

Am plecat din casă fără să mă uit înapoi. În mașină, am plâns, dar nu de durere, ci de ușurare. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că respir.

A trecut un an de atunci. Am închiriat un apartament mic, mi-am deschis o florărie și am început o viață nouă. Nu a fost ușor, dar fiecare zi a fost o dovadă că pot să mă ridic singură.

Uneori îl mai văd pe Sandu prin oraș, îmbătrânit și posomorât. Îi zâmbesc și trec mai departe. Nu mai simt furie, nici tristețe. Doar recunoștință.

Pentru că, fără trădarea lui, n-aș fi aflat niciodată câtă putere am în mine.
Și asta, oricât ar fi costat, a meritat fiecare leu și fiecare lacrimă.