În ziua nunții mele, tatăl meu a rămas împietrit când a văzut vânătăile de pe fața mea.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a mișcat.

Nici măcar eu.

Apoi, ca și cum cineva ar fi apăsat un buton invizibil, murmurele au început să se ridice din sală. Invitații se uitau unii la alții, confuzi, curioși, unii chiar scandalizați.

Radu a făcut un pas spre tata.

— Nu cred că înțelegeți despre ce vorbiți, a spus el, încercând să-și păstreze calmul.

Dar nu mai avea același ton sigur.

Tata nu s-a clintit.

— Ba înțeleg foarte bine, a răspuns. Mai bine decât crezi.

Eu stăteam între ei, cu buchetul încă în mână, de parcă uitasem cum să-l las jos. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o aude.

— Tată… am șoptit.

El s-a întors spre mine imediat. Privirea i s-a înmuiat pentru o clipă.

— Gata, a spus încet. Nu mai trebuie să spui nimic.

Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.

Ușurare.

Radu a râs din nou, dar de data asta forțat.

— Serios? O să stricați totul pentru… asta? a arătat vag spre fața mea.

Tata a făcut încă un pas înainte.

— „Asta” este fiica mea.

Vocea lui nu era ridicată. Dar tăia aerul.

— Și nimeni nu are dreptul să pună mâna pe ea. Niciodată.

Unul dintre invitați, unchiul lui Radu, a intervenit:

— Haideți să nu exagerăm. Sunt lucruri care se mai întâmplă între viitori soți…

Tata s-a întors spre el cu o privire care l-a făcut să tacă instant.

— Nu. Nu sunt „lucruri care se mai întâmplă”.

Apoi s-a uitat din nou la mine.

— Vii cu mine.

Nu a fost o întrebare.

Am privit spre Radu. Pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică de el.

Era doar… mic.

— Nu, a spus el brusc. Nu pleacă nicăieri.

Și-a întins mâna spre mine, ca și cum ar fi vrut să mă apuce.

Tata a reacționat mai repede decât am apucat eu să clipesc. I-a prins mâna în aer și a îndepărtat-o ferm.

— Să nu o mai atingi niciodată.

Vocea lui era joasă, dar periculoasă.

Pentru prima dată, Radu a părut nesigur.

— O să regretați asta, a spus printre dinți.

Tata a zâmbit scurt.

— Nu eu.

Apoi m-a luat ușor de braț.

Și am plecat.

În spatele nostru, sala care cu câteva minute înainte părea perfectă, începea să se destrame. Oamenii șușoteau, unii plecau, muzica se oprise.

Dar pentru prima dată… nu mi-a mai păsat.

Am ieșit afară, în aerul rece. Am tras aer adânc în piept și parcă am simțit că pot respira din nou.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat tata, mai încet acum.

Am coborât privirea.

— Mi-a fost rușine… și frică.

A oftat.

— Nu ai de ce să-ți fie rușine. Niciodată.

Am ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era judecată. Doar grijă.

— Și acum? am întrebat.

A zâmbit ușor.

— Acum… o luăm de la capăt.

Am lăsat buchetul de trandafiri pe o bancă, acolo, în fața hotelului.

Nu mai aveam nevoie de el.

În ziua în care credeam că pierd totul… de fapt, m-am salvat.