Eu și soția mea am ajuns la hotel. În timp ce eu făceam check-in-ul la recepție

Am rămas o clipă nemișcat, cu cheia în mână, fără să înțeleg exact ce se întâmplă. Tonul lui nu era nici panicat, nici prietenos. Era… grav.

Am aruncat o privire spre Elena. Încă vorbea la telefon, întoarsă cu spatele, gesticulând ușor. Părea normal. Nimic suspect.

„Vin imediat”, i-am spus recepționerului, dar el a dat din cap hotărât.

„Acum”, a șoptit.

Ceva în vocea lui m-a făcut să-l urmez fără să mai pun întrebări.

Am lăsat bagajele lângă recepție și am pornit după el pe un coridor lung, slab luminat. Podeaua scârțâia la fiecare pas, iar pereții erau plini de fotografii vechi, înrămate. Cupluri, familii, turiști… oameni care zâmbeau în fața aceluiași hotel.

Recepționerul s-a oprit în fața unei fotografii mai mari și a ridicat ușor mâna.

„Uitați-vă bine”, a spus.

M-am apropiat.

În fotografie era o femeie. Stătea lângă fereastra aceluiași hotel. Zâmbea. Avea același mod de a-și înclina capul…

Mi s-a strâns stomacul.

Semăna izbitor cu Elena.

„Nu… nu are cum”, am murmurat.

Recepționerul a oftat adânc.

„Fotografia asta e de acum aproape 30 de ani.”

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

„Imposibil… soția mea nici nu avea cum să fie aici atunci.”

El m-a privit direct în ochi.

„Domnule… femeia din poză nu este doar asemănătoare. Este identică. A stat în același hotel, în aceeași cameră în care sunteți cazați acum.”

Am înghițit în sec.

„Și… ce s-a întâmplat cu ea?”

Recepționerul a ezitat o clipă.

„A dispărut.”

Cuvântul acela a căzut greu între noi.

„Într-o noapte. Fără urmă. Soțul ei a spus că s-a dus să răspundă la un telefon… și nu s-a mai întors.”

Am simțit un fior rece pe spate.

Telefonul.

M-am întors brusc și am pornit înapoi spre recepție, aproape alergând.

„Elena!”

Nu era.

Telefonul ei era pe tejghea.

Recepționerul a venit încet în urma mea.

„Vedeți acum de ce v-am spus să veniți?”

Am început să respir greu.

„Nu… nu, sigur e pe undeva… poate a ieșit…”

Am fugit spre ușă, am ieșit afară, m-am uitat în parcare, în jurul hotelului. Nimic.

M-am întors înapoi, cu inima bătând nebunește.

Atunci am auzit.

Vocea ei.

Venea de pe coridor.

„Dragule?”

Am înghețat.

Elena venea spre mine, zâmbind, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Unde ai dispărut? Am terminat apelul și nu mai erai.”

Am rămas fără cuvinte.

M-am apropiat încet de ea, privind-o atent. Era… ea. Aceeași voce, același chip, același parfum discret.

„Elena… unde ai fost?”

Ea a ridicat din umeri.

„Ți-am spus, am vorbit la telefon. A durat mai mult decât credeam.”

Recepționerul a venit lângă mine și a privit-o lung.

Elena s-a uitat la el, ușor nedumerită.

„Este vreo problemă?”

Bătrânul a oftat și a dat încet din cap.

„Nu… cred că m-am înșelat.”

Am rămas tăcuți câteva secunde.

Apoi, fără să mai spun nimic, am luat cheia și am mers spre cameră.

În acea noapte, nu am dormit aproape deloc.

Elena dormea liniștită lângă mine, dar eu mă uitam la tavan, cu gândul la fotografia aceea.

Dimineața, înainte să plecăm, am trecut din nou pe la recepție.

Fotografia… dispăruse.

„Unde e poza de pe perete?” am întrebat.

Recepționerul s-a uitat la mine nedumerit.

„Care poză, domnule?”

Am simțit cum mi se face pielea de găină.

Am plecat fără să mai spun nimic.

În mașină, Elena m-a prins de mână și mi-a zâmbit.

„Ce weekend frumos, nu?”

Am dat din cap.

Și atunci am înțeles.

Unele lucruri nu trebuie explicate.

Trebuie doar acceptate… și lăsate în urmă.