Am văzut-o mergând desculță prin ninsoare, cu o rochie de petrecere

Câteva secunde n-am mai spus nimic. Motorul torcea liniștit, iar ștergătoarele împingeau zăpada de parcă ar fi vrut să șteargă tot ce tocmai aflasem. Mintea îmi mergea repede, dar fără direcție.

— Câți ani are? am întrebat într-un final.

— Șapte, a răspuns Elena. O cheamă Mara.

A spus numele ca pe o rugăciune. Atunci am știut că nu exagerează. Nimeni nu inventează frica aia din voce când vorbește despre copilul lui.

Am ieșit pe drumul național. Era aproape gol. Doar câte un TIR trecea din când în când, lăsând în urmă un vuiet scurt. Elena ținea geaca strâns pe ea și se uita în față, dar vedeam cum îi tremura maxilarul.

— Unde vrei să ajungem? am întrebat.

— Oriunde. Unde sunt oameni. Unde sunt camere. Un motel, o benzinărie mare, ceva.

Am dat din cap și am accelerat ușor. După vreo douăzeci de minute, am văzut luminile unei benzinării non-stop. Am parcat aproape de intrare, sub un bec puternic.

— Aici e bine? am întrebat.

A privit în jur atent, ca un animal hăituit. Apoi a încuviințat.

— Da. Aici e bine.

Am intrat împreună. Vânzătorul, un bărbat pe la cincizeci de ani, ne-a privit curios, dar n-a spus nimic. I-am cumpărat un ceai fierbinte și niște covrigi. Elena ținea paharul cu ambele mâini, de parcă era singurul lucru solid din lume.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

A respirat adânc.

— Am lucrat pentru el. Curățenie, acte, nimic ilegal… așa credeam. Aseară, la petrecere, am auzit prea multe. Și când a înțeles că știu, mi-a zis că pot pleca. Așa. Fără telefon. Fără pantofi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Și fata?

— E la sora mea, în Focșani. De asta trebuie să ajung acolo înaintea lui.

Am scos telefonul și am verificat harta. Mai aveam drum, dar era posibil.

— Mergem, i-am spus. Te duc.

M-a privit pentru prima dată drept în ochi. Avea lacrimi, dar și o hotărâre pe care rar o vezi.

— De ce mă ajuți?

Am ridicat din umeri.

— Pentru că n-aș putea dormi dacă te-aș lăsa aici.

Drumul a fost lung. Am vorbit puțin. Mai mult tăcere, spartă de câte un suspin sau de câte o respirație adâncă. Când s-a luminat de ziuă, Elena a adormit pe scaun, cu capul rezemat de geam.

Când am ajuns în fața unui bloc vechi, la marginea orașului, m-a prins de mână.

— O să-mi amintesc toată viața noaptea asta, a spus.

Am privit-o cum intră în scară. După câteva minute, o fetiță a apărut la geam și a făcut cu mâna. Elena plângea și râdea în același timp.

Am plecat de acolo obosit, dar cu un nod cald în piept. Uneori, fără să vrei, te intersectezi cu viața cuiva exact în momentul în care are cea mai mare nevoie.

Și poate că nu salvezi lumea.
Dar pentru cineva, într-o noapte cu zăpadă, ai fost tot ce a contat.