Ultima rată, Cati! Gata! Am scăpat!

Bătrâna a rămas nemișcată câteva secunde.

Apoi a oftat adânc, de parcă în pieptul ei se strânseseră ani întregi de tăceri.

— Hai, vino încoace, — i-a spus încet. — Întâi mergem la baie, apoi îți fac un ceai.

Viorica a ezitat o clipă, dar tonul blând a învins frica.

În timp ce fetița își spăla mâinile, Anastasia o privea pe furiș. Era slabă, palidă, cu ochi obosiți. Prea obosiți pentru un copil.

— Ai mâncat azi? — a întrebat.

— Biscuiți… — a murmurat Viorica.

Bătrâna a strâns buzele.

În bucătăria mică, a pus repede pe masă o farfurie cu supă caldă, rămasă de la prânz.

— Ia, mănâncă.

Viorica s-a uitat speriată.

— Mama a zis să nu…

— Mama ta e obosită și speriată, — a spus Anastasia ferm, dar cald. — Dar eu nu sunt bau-bau. Mănâncă.

Fetița a început să mănânce cu poftă, de parcă nu mai văzuse mâncare caldă de zile întregi.

Exact atunci, ușa de la intrare s-a deschis brusc.

Cati a intrat gâfâind, cu părul ud de transpirație, cu ochii mari de panică.

— Viorica!

A rămas blocată când a văzut-o la masă.

Și pe Anastasia lângă ea.

— Îmi pare rău! — a început Cati, aproape plângând. — N-am vrut să deranjez, eu doar…

— Taci, — a spus bătrâna scurt.

Cati s-a oprit, speriată.

Anastasia s-a ridicat încet.

— Ai lăsat un copil bolnav singur în casă.

Cuvintele au lovit greu.

Cati a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

— N-am avut de ales… — a șoptit. — Dacă pierdeam jobul… nu mai aveam nimic…

Vocea i s-a rupt.

— Nu mai puteam… încă o dată pe drumuri… cu ea…

Lacrimile au început să curgă fără oprire.

Pentru prima dată, nu mai încerca să pară puternică.

Anastasia a privit-o lung.

Apoi s-a apropiat.

— Și de ce ai crezut că te dau afară?

Cati a ridicat ochii, surprinsă.

— Toți… ne-au dat afară, — a spus încet. — Mereu…

Bătrâna a dat din cap, ca și cum înțelegea mai mult decât spunea.

— Eu am avut o fată, — a zis după o pauză. — A murit. Acum mulți ani. Și un nepot… n-am apucat să-l văd crescând.

Camera a devenit brusc liniștită.

— De atunci… e gol.

A privit spre Viorica, care stătea cuminte, cu lingura în mână.

— Nu vă dau afară.

Cati a clipit, neîncrezătoare.

— Ba mai mult, — a continuat Anastasia. — De mâine, când mergi la muncă, o lași la mine. O iau de la grădiniță, îi dau de mâncare. Nu mai faci prostii din astea.

Cati a izbucnit în plâns.

Nu un plâns de disperare.

Ci unul care elibera.

— Nu știu cum să vă mulțumesc…

— Nu trebuie, — a spus bătrâna simplu. — Doar să nu mai fugi de oameni. Nu toți sunt răi.

Viorica s-a ridicat și a îmbrățișat-o pe Anastasia.

Cati a privit scena și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singură.

În acea seară, în apartamentul vechi, ceva s-a schimbat.

Nu mai era doar un loc de stat.

Devenise, încet, un început de acasă.