– E adevărat, Ștefane, cu poștărița?

Anii au trecut, iar micuța, pe care o numiseră Ana, crescuse într-o casă unde iubirea venea doar dintr-o parte. Tania o răsfăța, îi citea povești și îi făcea cele mai frumoase rochițe cusute de mână. Ștefan, în schimb, părea mereu iritat de prezența ei. De fiecare dată când fetița râdea, el ofta adânc, ca și cum fiecare zâmbet al ei îl lovea în inimă.

— Nu mai alerga prin casă, striga el. Parcă văd în tine toată nenorocirea familiei mele!

Tania încerca să-l oprească, dar în zadar. Cuvintele lui lăsau urme, chiar dacă fetița nu le înțelegea pe deplin. Pe măsură ce anii treceau, Ana învăța să se retragă în tăcere, să nu deranjeze.

Într-o iarnă, Tania s-a îmbolnăvit grav. Un diagnostic venit prea târziu, o boală care nu ierta. În ultimele zile, o ținea pe Ana aproape și-i șoptea:
— Să nu uiți niciodată, puiul meu, că ești iubită. Nu de toți, dar de cine contează.

Când Tania s-a stins, casa a devenit pustie. Ștefan, rămas singur cu o fetiță de 9 ani, părea mai pierdut ca oricând. O trimitea la vecini, o ținea departe, iar nopțile și le petrecea la birtul din sat, cu un pahar de rachiu în față.

Într-o seară, s-a întors acasă beat și a găsit pe masă o scrisoare. Era de la Tania, scrisă înainte să moară. Pe foaia îngălbenită scria:

„Ștefane, dacă vei citi vreodată asta, vreau să știi că Ana nu e o povară. E lumina pe care ți-a lăsat-o Dumnezeu ca să te mântui. Iartă-te și iubește-o, măcar o dată, așa cum n-ai iubit pe nimeni.”

Bărbatul a plâns pentru prima dată după zeci de ani. A doua zi dimineață, s-a dus la școală și a cerut să o vadă pe fată. Când Ana l-a văzut în pragul clasei, s-a ascuns în spatele învățătoarei, neștiind dacă să fugă sau să zâmbească.

— Ana, vino la mine, a spus el cu voce tremurată.

Fetița s-a apropiat încet. El a îngenuncheat și a rostit cuvintele pe care nu le spusese niciodată:
— Iartă-mă, mamă. Mi-a fost teamă să iubesc.

Începând din acea zi, totul s-a schimbat. Ștefan s-a lăsat de băutură, s-a apucat de muncă și a început să repare casa. În fiecare seară îi citea Anei dintr-o carte veche a Taniei, aceeași carte din care odinioară femeia îi spunea povești.

Vecinii nu-l mai recunoșteau. Bărbatul posomorât devenise dintr-odată un om cu ochii blânzi și cu mâinile harnice. Când Ana a împlinit 18 ani, i-a dăruit scrisoarea mamei adoptive și i-a spus:
— Uite, ăsta a fost începutul iubirii mele. Nu banii, nu hainele, ci o scrisoare și un tată care a învățat prea târziu ce înseamnă să iubești.

Ștefan a lăcrimat, iar satul întreg a știut atunci că blestemul vechi al familiei s-a sfârșit.

Uneori, Dumnezeu nu-ți dă copilul pe care ți-l dorești, ci pe cel care are puterea să te schimbe.