TATĂL MEU A PLECAT CÂND AVEAM TREI ANI

Toată lumea a întors capul spre mine. Unii erau curioși, alții păreau scandalizați. Eu? Simțeam că nu mai am aer.

Avocatul și-a dres glasul.
„Pentru fiul meu, Dorian, las casa din Sinaia, cutia de lemn din podul bibliotecii, și toate scrisorile pe care nu a apucat să i le trimită niciodată.”

Văduva — Cristina o chema, cred — mi-a făcut semn să o urmez afară. Am ieșit pe hol, unde mirosea a tămâie și flori ofilite.

„Casa e a ta acum,” mi-a spus. „Știu că e mult. Dar trebuie să vezi ce e înăuntru.”

N-am răspuns. Am plecat în ziua următoare. Un tren până în Sinaia, un taxi până la o stradă lăturalnică, apoi am stat câteva secunde în fața unei porți scorojite de lemn, cu numărul „14” abia vizibil.

Cheia s-a potrivit perfect.

Casa era rece, dar curată. Un miros vag de fum vechi și lavandă plutea în aer. Am urcat direct la bibliotecă — o cameră mică, cu rafturi pline, și o trapă în tavan. Cu greu am tras de sfoară. O scară veche de lemn s-a desfășurat cu un scârțâit.

În pod, în mijlocul podelei, stătea o cutie de lemn cu inițialele „D.M.”

Am înghițit în sec și am deschis-o.

Zeci de plicuri, legate cu sfoară. Fiecare avea scris cu grijă: „Pentru Dorian, 5 ani”, „Pentru Dorian, 10 ani”, „Pentru Dorian, la majorat”… și tot așa, până la „Pentru Dorian, dacă nu ne vom mai revedea”.

Mi-au tremurat mâinile când am deschis primul plic. Era o scrisoare simplă, scrisă cu litere mari, parcă pentru un copil care abia învăța să citească:

„Tati te iubește. Îmi pare rău că nu sunt acolo. Dar o să fiu, într-un fel. Am lăsat aici tot ce n-am apucat să-ți spun.”

Am plâns. Nici nu mai știu cât.
Pe jos, în tăcerea aceea grea, am citit ore întregi. Fiecare scrisoare era o parte dintr-o viață pe care n-am avut-o — dar pe care el a încercat să mi-o dăruiască, măcar în cuvinte.

Mi-a povestit cum m-a ținut prima dată în brațe, cum i-au tremurat genunchii la primii mei pași. Cum a fost dat afară din casă de mama, care nu voia să-l mai vadă niciodată. Cum a încercat să lupte în instanță, dar a pierdut. Cum și-a jurat să nu mă uite niciodată.

Ultima scrisoare nu avea dată.

„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Nu știu dacă mă urăști. Poate ai toate motivele. Dar dacă într-o zi vrei să știi cine am fost, totul e aici. Cu dragoste, tatăl tău.”

M-am întors în București schimbat.

Nu-l cunoșteam pe bărbatul care îmi scria toate acele rânduri, dar am simțit că, pentru prima dată, eram cu adevărat fiul cuiva. Poate nu am avut un tată lângă mine în copilărie, dar am descoperit un om care m-a iubit din umbră, cu disperarea unui părinte care a pierdut tot — dar n-a încetat niciodată să spere.

Și într-o lume în care părinții uită uneori cât de prețioși sunt copiii lor, eu am aflat, târziu, că tata nu m-a părăsit niciodată cu adevărat. A fost acolo. În fiecare cuvânt. În fiecare plic. În fiecare gând.