Mi-a rupt coastele — A trimis un mesaj la un număr greșit

Ușile liftului s-au închis lent, iar liniștea din interior a fost spartă doar de respirația grea a Noeliei.

Sebastian a privit panoul. Parter.

— Ține-te de mine, i-a spus calm.

Ea nici nu mai avea putere să răspundă. Îi simțea căldura prin haine și, pentru prima dată după mult timp, nu-i mai era frică.

Liftul s-a deschis.

Afară, ploaia lovea asfaltul cu putere. O mașină neagră aștepta cu motorul pornit. Doi bărbați au deschis ușile imediat.

— Spital, a spus Sebastian scurt.

Mașina a plecat în trombă.

Noelia tremura din tot corpul. Își ținea respirația în bucăți mici, cum îi spusese el.

— O să mor? a șoptit.

Sebastian a privit-o o secundă.

— Nu.

Nu era un „cred că”. Era un „nu” sigur. Și, ciudat, a crezut.

În câteva minute au ajuns la o clinică privată. Ușile s-au deschis înainte ca mașina să se oprească complet. Medici, brancardieri — totul s-a mișcat repede, ca într-un film.

Sebastian a mers alături de ea până la ușa sălii de urgență.

— Nu pleca… a murmurat ea.

El a dat din cap.

— Nu plec.

Ușa s-a închis.

Pentru prima dată, Sebastian a rămas nemișcat.

Mihai s-a apropiat.

— Ce facem cu el?

Sebastian și-a scos telefonul. A privit ecranul câteva secunde.

— Îl aduceți.

— Aici?

— Nu. La depozit.

Vocea lui era rece, fără grabă.

— Înțeleg.

---

Câteva ore mai târziu, ploaia se oprise.

Noelia a deschis ochii într-un salon alb, liniștit. Totul o durea, dar respira.

A respirat.

Și a început să plângă.

O asistentă i-a zâmbit blând.

— Sunteți în siguranță.

— El…?

— Nu mai poate ajunge la dumneavoastră.

Ușa s-a deschis ușor.

Sebastian a intrat, fără grabă.

Nu purta paltonul acum. Doar o cămașă simplă. Părea… altfel.

— Ești bine, a spus.

Nu era o întrebare.

Noelia l-a privit lung.

— De ce m-ați ajutat?

Sebastian a rămas câteva secunde tăcut.

— Pentru că cineva trebuia.

Ea a închis ochii o clipă.

— Mesajul… nici măcar nu era pentru dumneavoastră.

— Știu.

— Și totuși ați venit.

— Da.

A fost liniște.

Noelia a inspirat adânc, pentru prima dată fără durere ascuțită.

— Mulțumesc.

Sebastian a dat ușor din cap.

— O să ai nevoie de timp. Dar o să fii bine.

Ea l-a privit din nou, altfel acum.

— Dar el?

Sebastian s-a oprit la ușă.

— Nu te va mai atinge niciodată.

Tonul lui nu lăsa loc de îndoială.

Și pentru prima dată în doi ani… Noelia a simțit că viața ei chiar începe din nou.